Iluziile și limitele psihologiei contemporane

​Printre poncifele recurente în bavardajul discursului care glorifică știința contemporană se numără, în ceea ce privește psihologia, dar și alte discipline umaniste, credința că orice cunoaștere autentică, validabilă și replicabilă epistemic, nu poate fi construită decât prin adoptarea unui sistem de conceptualizare apt să traducă elemente de universalitate, elemente asumate teoretic în mod explicit ca atare, pornind de la datele observabile la nivelul comportamentului individului concret.

Astfel, într-o formă sau alta, marea majoritate a teoriilor din psihologie adoptă, explicit sau implicit, camuflat sau vădit, nu doar un sistem teoretic declarat și asumat a fi cu valabilitate universală, ci și mijloace de a testa, chipurile, conceptele postulate teoretic în urma observării directe comportamentului individului concret.

Analiza modurilor epistemologice prin care un sistem teoretic este sau poate deveni validabil empiric reprezintă un subiect de sine stătător, însă, acest tip de subiect, nu face parte din limitele investigative ale materialului de față.

Ceea ce ne interesează aici, lucrul de la care, de fapt, pornim este tocmai constatarea făcută în preambulul acestui demers, respectiv, înțelegerea modului în care operează conceptual o teorie psihologică.

Astfel, aproape indiferent de tipul de teorie psihologică, întâlnim, mai de fiecare dată, o serie de concepte, de noțiuni, de moduri și filtre de conceptualizare care asumă toate, fără excepție, un referențial universal.

💡Ce înseamnă acest fapt?

Nici mai mult nici mai puțin decât că sistemul de concepte al unei teorii psihologice este aplicabil tuturor subiecților despre care vorbește teoria.

Cu alte cuvinte, în adâncime, este asumată implicit invarianța la interpretare, în sens strict epistemologic nu hermeneutic, cu privire la conceptele pe care o teorie sau alta le pune în joc.

De exemplu, dacă o teorie psihologică angajează, să spunem, conceptul de anxietate sau, pentru a da aici alt exemplu, noțiunea de comportament prin care individul se autosabotează (cum este cazul celor care suferă de tulburare de personalitate de tip borderline), atunci se prezumă că toți psihologii înțeleg, sau ar trebui să înțeleagă unul și același lucru de fiecare dată când operează cu conceptele teoriei respective.

În termeni simpli, conceptele teoretice respective au vocație obiectivă acestea oferind posibilitatea studierii și înțelegerii comportamentului, sau stărilor interioare manifestate prin comportament, prin intermediul unui sistem de clasificare adoptat aproape nu importă cum, prin convenție sau în sens tare, logic și epistemologic.

În alți termeni, aici intră în joc un anumit tip de sistem categorial ce conține clase de semnificații și termeni designatori care nu își găsesc validarea cognitivă decât în interiorul respectivului sistem categorial și numai prin acesta.

Această idee năstrușnică, de a postula categorii epistemice care determină ele însele referențiali universali, domină și astăzi, ca o stafie ce nu se lasă dusă de unde a venit, adică tocmai din ungherele cele mai întunecate ale unor minți limitate și iresponsabile, întregul câmp epistemic și academic pe care a fost construită psihologia contemporană.

🧠Analiza existențială și limitele sistemului categorial în cunoașterea psihicului uman

​În cele ce urmează, nu vom face decât să rezumăm comprehensiv ideile de bază ale unuia dintre foarte puținele curente de gândire din psihologie care s-a opus cu determinare oricărei încercări de a forța construcția unor sisteme conceptuale cu pretenții de universalitate în privința categoriilor epistemice pe care le utilizează în efortul de a sonda și de a înțelege psihismul și comportamentul uman.

​Este vorba de despre curentul general al analizei existențiale, curent definitoriu în secolul XX pentru opoziția pe care a practicat-o la adresa pretențiilor nejustificate de a întemeia cunoașterea psihologică în forma unei cunoașteri specifice celei de la nivelul științelor naturii.

​Pe scurt, câteva dintre tezele fundamentale ale analizei existențiale pot fi rezumate după cum urmează.

▶️ Astfel, una dintre asumpțiile epistemice ale analizei existențiale pornește de la ideea că nu este posibilă cunoașterea de tip științific a psihismului uman, în toate elementele lui de manifestare la nivelul comportamentului individului.

Unul dintre argumentele în sprijinul acestei idei este de bun simț, ușor de înțeles și complet întemeiat logic. El poate fi redus, în ultimă instanță, la următorul demers analitic. Astfel, argumentul sancționează pretențiile pretinșilor cercetători de a construi teorii psihologice valide epistemologic, mai ales cele de tip categorial sau cantitativ, pe considerentul că este inadmisibil din punct de vedere logic și epistemologic să construiesc cu mintea mea o teorie destinată să explice și să înțeleagă tocmai elementul care face posibilă teoria ca atare, adică tocmai mintea care produce teoria! Din punct de vedere logic obstacolul epistemologic este indepasabil pentru că aici ajungem în final fie să ne împotmolim în cercul vicios fie, în varianta adoptării unui demers pretins  metadiscursiv, în regresul la infinit.

Pe scurt, nu există temei logic pentru a putea considera că o teorie, orice fel de teorie, este validă epistemologic atâta vreme cât obiectul teoriei este elementul care produce teoria însăși!

Aceasta ar fi partea austeră, redusă la nuditatea logică și la ariditatea strict epistemologică a problemei. Desigur, majoritatea autorilor din analiza existențială nu au mers atât de departe atunci când și-au formulat scepticismul cu privire la posibilitatea unei cunoașteri științifice, de tip categorial sau cantitativ, a psihismului uman.

🔥 Faptul și mai interesant însă a fost acela că autori din afara curentului existențialist din psihologie au contestat de asemenea nu doar posibilitatea unei cunoașteri de tip științific a psihismului uman, ci chiar au pus sub semnul îndoielii posibilitatea unei cunoașteri raționale de principiu a psihismului uman în ansamblu. Cel mai elocvent caz a fost aici cel al lui Carl Jung care a și rămas, într-un fel, celebru după ce a contestat radical posibilitatea utilizării demersului de tip științific în efortul de a cunoaște psihicului uman. “Eu nu mă pot concepe pe mine însumi ca problemă științifică”, spunea undeva Jung continuând ulterior argumentația într-o manieră limpede și de bun simț.

​▶️ O a doua teză fundamentală formulată în cadrul analizei existențiale, asumată și ea la nivel de principiu epistemic, degajează mai departe consecințele primei teze și invocă ireductibilitatea existențială a fiecărui individ.

Acest fapt conduce implicit la postularea existenței unei lumi proprii, în sens existențial deplin și nu doar ca simplă subiectivitate factuală, pentru fiecare dintre noi. Iar accesul la lumea mea proprie, la lumea proprie a fiecăruia dintre noi, nu poate fi obținut prin instrumente de tip categorial, cantitativ și nici prin forțarea limitelor unor teorii psihologice cu vocație pretins universală.

🔥 Singura cale de acces la lumea proprie a individului, la ceea ce constituie universul individual de sensuri și semnificații existențiale strict personale, este calea fenomenologică. Acest fapt se traduce prin asumarea unui demers cognitiv lipsit de orice fel de presupoziții epistemologice inițiale. Astfel, pentru a putea pătrunde în chip autentic în lumea cuiva, în ființa altui individ, și pentru a putea obține o înțelegere de tip existențial a acelei lumi proprii nu îmi pot fi de ajutor nici teoriile psihologice și nici tehnicile de abordare asimilate la rândul lor în baza unor teorii inițiale specifice. Tot ce am de făcut este să plonjez direct în lumea respectivă, printr-o apropiere de tip strict fenomenologic, și să-i determin conținutul renunțând la poluarea epistemică de tip categorial, adică renunțând la utilizarea unor concepte abstracte cu vocație pretins universală întrucât aceste concepte nu fac decât să escamoteze și mai mult lumea interioară a unui individ și nu să o scoată la lumină în chip autentic.

Vorbind în termeni simpli, anxietatea, de exemplu, tradusă categorial prin conținutul semantic general al termenului, este de fiecare dată a mea și numai a mea iar conținutul anxietății proprii nu poate fi accesat cognitiv prin instrumente conceptuale de tip universal ci doar prin sesizarea semnificației strict individuale a anxietății proprii. Înainte de a fi anxietate ca anxietate anxietatea este a mea și numai a mea iar ea prezintă sens pentru mine și numai pentru mine. Cu alte cuvinte, categoria generală a anxietății nu poate surprinde niciodată în sens complet anxietatea autentică, strict individuală. Trăirile subiective nu pot fi subsumate în moď integral unui cadru cognitiv general.

Întregul demers analitic prin care se poate încerca pătrunderea și înțelegerea lumii proprii a individului pornește în cadrul analizei existențiale de la postulatul epistemic fundamental conform căruia faptul psihic este, înainte de orice, un fapt existențial și nu invers.

Asta pentru că, printre altele, teoria care surprinde planul psihologic este ulterioară faptului psihic ca fapt existențial.

În termeni simpli acest postulat poate fi ilustrat tot prin exemplul anxietății. Atunci când individul este cuprins de anxietate aceasta îl absoarbe și îl definește din principiu ca mod de a fi în lume. Iar a fi absorbit în conținutul unei trăiri echivalează cu recunoașterea statutului existențial al acelei trăiri.
Desigur, după ce acest fapt se petrece eu pot începe să mă joc așa cum doresc, pot să mă joc și să construiesc câte teorii doresc, ba chiar le pot accesoriza și cu instrumente cantitative de cercetare, dar punctul inițial de pornire nu are nimic de a face cu caracterul complet artificial și relativ al teoriei. Căci faptul existențial de a fi eu însumi de fiecare dată este un dat ontologic indepasabil pe când teoria psihologică este un apendice artificial plasat forțat lângă o realitate de tip superior, diferit și originar.

💡 Eu sunt de fiecare dată doar eu însumi și numai eu însumi și niciodată niciun fel de teorie nu îmi poate surprinde integral caracterul existențial propriu.

Așa au vorbit mari autori din trecut, nu neapărat din psihologie, cum au fost, de pildă, Miguel de Unamuno, Leon Șestov sau chiar, prin personajele din celebrele lui romane, Dostoievski. Niciunul nu a acceptat teroarea absurdă a falsei cunoașteri științifice despre sufletul omenesc și niciunul nu a tolerat reducerea ființei umane la un obiect cognoscibil prin instrumente intelectuale care par mai mult să altereze esența omului decât să o explice și să o înțeleagă cu adevărat.

🧠 Psihologia contemporană, iluzia științificității și revenirea la fenomenologie

Cu vagi și incerte excepții, psihologia occidentală contemporană, cel puțin cea care funcționează instituțional ca anexă academică distinctă, a eșuat lamentabil într-o combinație aiuritoare de empirism dubios, matematică de liceu și nosografie clinică de spital provincial.

🔥 Pretinsele cercetări empirice și dublarea lor cu aparat matematic sunt, ambele demersuri, irelevante la modul absolut întrucât este complet absurd să utilizezi aparat matematic în încercarea de a da sens unor date experimentale care nu îndeplinesc, în ceea ce privește modul cum sunt obținute și interpretarea aferentă asupra lor, nici măcar cele mai simple standarde epistemologice.

Atâta vreme cât despre datele cu care jonglezi matematic nu ai certitudinea că traduc suficient de relevant realitatea pe care pretind că o descriu utilizarea matematicii devine un joc gratuit și absurd. Acesta și este unul dintre motivele pentru care astăzi cercetarea științifică din psihologie a ajuns să eșueze în teribila criză a replicabilității, adică în ingrata poziție de a nu putea utiliza rezultatele obținute pentru a face ulterior predicții căci de multe aplicarea acelorași instrumente cu vocație pretins empirică și universală generează rezultate diferite, uneori chiar contradictorii, față de cele obținute inițial.

❌ Și totuși, această aventură cognitivă de școlar întârziat continuă în cercetarea psihologică occidentală deși, de câțiva ani deja, au apărut voci care au descris excelent și au sancționat fără drept de apel fundătura în care a eșuat acest tip de demers fals științific.

✅ Undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, această patinare în gol a cercetării închipuit științifice din psihologie va înceta de la sine întrucât atât publicul, cât și comunitatea academică în ansamblu, își vor pierde încrederea într-un efort de cercetare științifică ambiguu și specios, travaliu care nu livrează de fapt nimic solid și care este în realitate pe deplin incapabil să ofere cunoaștere certă, replicabilă și predictibilă.

Chiar dacă astăzi psihologia occidentală își consumă în continuare frenetic și iresponsabil entuziasmul credinței în știința categorială și cantitativă, mai devreme sau mai târziu, totuși, mitul aplicabilității acestui tip de cunoaștere în psihologie se va stinge de la sine.

Mai devreme sau mai târziu, acceptarea realității autentice a ireductibilității lumii individului se va impune în mod natural, iar lucrurile arătate de autorii mari ai trecutului, de Franz Brentano sau Edmund Husserl, de pildă, de Ludwig Binswanger sau Michel Foucault, ori de Eugene Minkowski sau Arthur Tatossian, pentru a-i aminti aici doar pe câțiva dintre cei mai importanți din curentul general al fenomenologiei, vor fi din nou în centrul oricărui demers profund și credibil de apropiere autentică de ființa omului concret, de realitatea ultimă și originară a individului aruncat în lume prin actul nașterii, fără voia lui și prins în absolutul unic și indepasabil al propriei vieți.