Marți, despre lume: Sănătatea mintală între reper cultural și abordare clinică (I)

Dezabuzarea celor care își doresc și nu reușesc să se edifice cu privire la problema sănătății mintale și la modul în care aceasta ar putea fi definită și asimilată cognitiv, este pe deplin justificată și ea ține de fapt de natura obiectului despre care se dorește obținerea acestei clarificări.

Tema sănătății mintale, și, în subsidiar, a nebuniei, a azilului și a vindecării a fost aproape complet epuizată în marea cultură europeană însă ea bântuie și astăzi, ca o stafie autentică și înfricoșătoare, cotloanele cele mai întunecate și catacombele cele mai reci și sumbre ale spiritului analitic refuzând să capituleze în fața acestuia și refuzând să se dezvăluie în mod definitiv în transparența ei ultimă.

Filozofi, antropologi, psihologi, autori din mediile clinice dar și epistemologi, și-au măsurat de-a lungul timpului puterile intelectuale cu această teribilă problemă fără ca vreunul dintre ei să-i dea de capăt sau să izbutească să închidă discuția. Iar problema poate deveni și mai agasantă, dincolo de stratul ei cultural, dacă este pusă în relație, de exemplu, chiar cu cei care declară că își asumă profesional tocmai îngrijirea și menținerea stării de sănătate mintală, cum sunt, în general vorbind, psihologii de profesie, indiferent de aria lor de specializare. Căci, nu-i așa, atâta vreme cât nu prea știm ce este, de fapt, sănătatea mintală, și ignorând, desigur, inepțiile adolescentine ce propun abordări de tip statistic într-un cadru ce recurge la criterii arbitrare, nu putem pretinde că știm ce anume și cum anume să îngrijim de fapt.

Însă, făcând acum abstracție de anvergura reală a problemei trebuie, totuși, să constatăm faptul că astăzi este utilizat pe scară largă un concept general de sănătate mintală, unul prin care, desigur, nu se pretinde rezolvarea problemei, dar care permite, oricum, o abordare operațională, practică a acestui concept la nivelul profesiilor din domeniul larg al sănătății mintale. Avem aici în vedere psihologii clinicieni, psihiatrii, consilierii etc. Iar dacă aceștia toți se ocupă, într-o formă sau alta, direct sau indirect, fie de obținerea fie de menținerea unei stări de sănătate mintală pentru o altă persoană atunci, se prezumă și faptul că ei înșiși ar trebui să se afle în această condiție sau, oricum, foarte aproape de ea. Aceasta ar fi varianta ideală, desigur, însă, pentru a ști dacă acești profesioniști sunt apți cu adevărat să aibă grijă de sănătatea mintală a altei persoane prima condiție formală ar fi ca ei înșiși să fie evaluați în baza acelorași criterii și standarde operaționale pe care ei le aplică, direct sau indirect, în echipă cu psihiatrul sau cu alți psihologi clinicieni, atunci când încearcă să participe, indiferent de pe ce poziție, la procesul de evaluare a stării de sănătate mintală a altei persoane sau, oricum, atunci când încearcă să determine condiția psihologică generală a altui individ.

🛑Dar sunt astăzi oare psihologii, și, mai ales, psihologii clinicieni din România, expertizați ei înșiși psihiatric, medical?

După știința noastră, nu este prevăzută astăzi în România obligativitatea verificării periodice a sănătății mintale a psihologilor cu drept de liberă practică.

Desigur, dacă lucrurile stau altfel și nu am reușit noi să identificăm cadrul legal respectiv atunci ne asumăm acest fapt însă, o spunem din nou, un cadru legal care să oblige psihologii cu drept de liberă practică din România la verificarea periodică a stării lor de sănătate mintală, din câte știm, nu există.

Despre problema evaluării stării de sănătate mintală a psihologilor români de astăzi, despre absența obligativității unei verificări clinice periodice a stării de sănătate mintală a psihologilor români în general, cu excepția momentului în care aceștia intră în profesie, despre inexistența deci a unor proceduri legale care să prevadă, în cazul psihologilor români, obligativitatea unor verificări ulterioare, periodice, a situației privitoare la starea lor de sănătate mintală sub aspectul unei evaluări psihiatrice, clinice, ne propunem să scriem în perioada următoare.

❗️Subiectul ni se pare deosebit de interesant și de relevant întrucât vorbim despre problema evaluării periodice a sănătății mintale tocmai a celor care pretind astăzi în România că oferă, fie și indirect, sau în colaborare cu personal medical de specialitate, servicii de îngrijire și menținere a sănătății mintale.

Desigur, după ce obțin toate avizele și îndeplinesc toate formalitățile prevăzute de lege, psihologii români își desfășoară în mod perfect legal activitatea profesională nefiind nevoie în faza inițială decât de obținerea atestatului de liberă practică, fapt ce presupune verificarea studiilor psihologului și a formării lui profesionale, împreună cu, după caz, obținerea și a avizelor standard suplimentare, psihologic și psihiatric.

În situația distinctă în care doresc să devină angajați, firește, psihologii se supun acelorași proceduri aplicabile tuturor, în funcție de domeniul în care doresc să activeze profesional, respectiv obținerea tuturor avizelor, inclusiv, subliniem din nou, după caz, a celui psihologic sau psihiatric împreună cu toate celelalte avize acordate în baza unei evaluări ce ține de medicina muncii.

Cu toate acestea, o evaluare clinică, psihiatrică periodică nu pare să fie astăzi obligatorie pentru psihologii români după momentul în care aceștia intră în profesie în urma obținerii dreptului de liberă practică.

🟢 Codul deontologic al exercitării profesiei de psiholog în România prevede, totuși, posibilitatea etică a psihologului de a întrerupe temporar activitatea profesională în cazul în care consideră că starea lui psihică nu mai permite desfășurarea activității profesionale în condiții optime, însă, această prevedere se menține de fapt în zona opțiunii personale a psihologului cu drept de liberă practică și nu impune obligativitatea vreunei verificări periodice din punct de vedere strict medical a stării de sănătate mintală a psihologului însuși.

❓ Este de ajuns această prevedere conținută în codul deontologic al exercitării profesiei de psiholog, o prevedere ce lasă în mod strict decizia de a susține sau nu periodic, sau când consideră, o evaluare medicală cu privire la propria sănătate mintală la latitudinea psihologului cu drept de liberă practică?

Codul deontologic mai prevede, desigur, și posibilitatea de a sesiza comisia de etică în cazul în care există reclamații la adresa psihologului dar aceste situații nu pot fi decât punctuale și ele nu angajează în mod direct problema evaluării stării de sănătate mintală a psihologului.

Rezumând, în cazul psihologilor, astăzi în România o evaluare psihiatrică standard periodică, clinică, medicală, asemănătoare cu cea prevăzută de lege pentru angajații din alte domenii, învățământ, poliție etc, nu este obligatorie, pe parcursul exercitării profesiei.

Acest fapt ni se pare relevant și demn de o abordare mai amplă motiv pentru care, așa după cum am precizat deja, am decis să scriem pe acest subiect în perioada următoare.

Problema sănătății mintale, din întreaga diversitate posibilă de puncte de vedere, a reprezentat dintotdeauna un subiect de interes pentru orice tip de societate iar angajarea unei discuții cu caracter general în spațiul public despre acest subiect nu poate avea decât un rol benefic.

Acesta și este motivul pentru care vom acorda un spațiu mai amplu acestei teme prin abordarea ei pe parcursul unui număr mai mare de articole în perioada următoare.

Thomas Szasz, un iconoclast al psihiatriei occidentale

Astăzi deschidem această vastă temă a problemei sănătății mintale și, implicit, a problemei evaluării sănătății mintale, cu un preambul condensat despre ideile cu privire la conceptul însuși de maladie mintală, idei exprimate în secolul XX de unul dintre cei mai prestigioși și respectați psihiatri din spațiul occidental.

Este vorba despre Thomas Szasz (1920 – 2012), figură iconoclastă și solitară emblematică, personaj devenit celebru nu doar pentru că a jucat întotdeauna, numai și numai, după propriile reguli etice, academice, medicale și culturale, reguli atent selecționate și responsabil acceptate și puse de acesta în practică, ci și pentru că a declanșat, din interior, unul dintre cele mai ample valuri de contestare și respingere a discursului oficial asumat al psihiatriei occidentale contemporane.

Thomas Szasz a fost un intelectual autentic. Puțini au fost, foarte puțini, de-a lungul istoriei, și cum și astăzi sunt la fel de puțini, fie că vorbim despre universități, fie că vorbim despre lumea culturală în general.

Thomas Szasz s-a simțit, dintotdeauna, liber să exprime ceea ce gândește cu adevărat și a fost întotdeauna ostil oricărui tip de compromis care ar fi putut pune în pericol adevărul în care el a ajuns să creadă cu atâta putere.

Unul dintre cei mai reprezentativi și influenți autori ai secolului XX pentru întreaga psihiatrie occidentală, pentru problemele ei de fundamentare epistemologică și pentru impactul social al acestei sensibile discipline medicale, Thomas Szasz a scris amplu și argumentat pe teme de mare interes pentru abordarea clinică, medicală și socială a problemei sănătății mintale opera sa suscitând un interes deosebit pentru toți cei preocupați de subiecte ce privesc în mod direct atât epistemologia psihologiei clinice, fundamentele conceptuale ale psihologiei clinice și psihiatriei ca atare, cât și problema legată de modul de conceptualizare a diagnosticului clinic în psihiatrie.

Un alt interes major pe care opera sa l-a trezit în diverse medii academice și culturale occidentale a fost cel legat de modul în care Szasz s-a raportat, după respingerea radicală și despărțirea fără cale de întoarcere de discursul oficial al psihiatriei occidentale actuale, la instituția în sine a azilului psihiatric, atât în ceea ce privește dimensiunea ei strict formală, administrativă, cât și în ceea ce privește felul în care instituția psihiatrică actuală se raportează în plan strict medical la ceea ce aceasta declară, asumă și pretinde că este pacientul psihiatric.

❌ Din nefericire, pentru publicul românesc Thomas Szasz este un autor extrem de puțin cunoscut, acest fapt fiind real chiar și în acele cercuri intelectuale din publicul românesc pretins cultivate și cu mari ifose culturale.

Ei bine, chiar și în aceste medii Thomas Szasz își menține în continuare statutul de remarcabilă absență. Iar în puținele cercuri medicale românești în care au pătruns ideile lui acestea nu au fost asimilate sau metabolizate cultural și nici nu au produs vreun impact major, nici cel puțin la nivelul dezbaterilor strict intelectuale dacă nu în alt sens. Dar, din acest punct de vedere, situația receptării în România a ideilor lui Thomas Szasz, respectiv absența acestui autor aproape completă din spațiul cultural românesc de specialitate, nu constituie deloc o surpriză întrucât mulți autori occidentali de mare prestigiu și de mare impact cultural și academic continuă și astăzi să fie pe deplin absenți din spațiul nostru cultural.

Thomas Szasz și mitul maladiei mintale

Szasz a adoptat o poziție radicală respingând, pur și simplu, legitimitatea epistemologică și medicală a conceptului de maladie mintală, așa cum este acesta asumat de psihiatria clinică occidentală actuală, susținând lipsa de temei epistemologic și antropologic a aproape oricărui mod prin care s-a încercat să se demonstreze existența bolii psihice ca atare. Vorbind acum în mod strict despre ideile și tezele exprimate de Szasz de-a lungul operei sale, idei și teze care au reprezentat un atac direct și complet, o viziune radicală, pe deplin argumentată epistemologic și logic, la adresa întregului discurs oficial al psihiatriei occidentale contemporane și, mai ales, la adresa modului în care psihiatria actuală a ajuns în ultimele decenii să multiplice în mod rizibil și complet nejustificat paleta etichetărilor clinice, putem rezuma poziția acestui autor după cum urmează.

Lucrarea fundamentală în care Szasz și-a formulat concepția prin care respinge psihiatria oficială, The Myth of Mental Illness, rămâne și astăzi una dintre cărțile de căpătâi ale secolului XX, relevante în mod deosebit pentru problema ultimă, antropologică, a conceptului de maladie mintală dar și pentru tema generală reprezentată de felul în care cultura occidentală a formulat, într-un cadrul fundamental și originar, tema însăși a nebuniei, a maladiei psihice în raport cu starea opusă, ideală, a echilibrului și sănătății mintale în principiu.

În ceea ce privește maladia mintală, în sensul pe care l-a forțat și a reușit până la urmă să-l impună în mod oficial întreaga istorie a celebrului DSM, de la prima apariție, în anul 1952, a acestui pretins manual de diagnostic clinic și până la ultima lui ediție, cea din zilele noastre, poziția lui Szasz este una extrem de dură, lipsită de concesii și complet ostilă psihiatriei oficiale.

▶️ Pentru Szasz, maladia mintală, în sensul dezvoltat de celebrul manual care, în timp, a devenit cartea de căpătâi a psihiatriei clinice occidentale, pur și simplu, nu există.

Thomas Szasz respinge modul de conceptualizare a pretinsului diagnostic clinic, mod prezent și utilizat în respectivul manual, invocând atât motive de natură logică, epistemologică și medicală dar și unele de natură mai generală, culturală și antropologică.

Joaca de-a diagnosticul și conceptualizarea eronată a stărilor clinice

Astfel, din punct de vedere strict logic, întregul mecanism prin care este generat pretinsul diagnostic clinic din DSM este pe deplin falacios logic.

Asistăm aici la ceea ce logicienii numesc falacia recursivității, adică la eroarea argumentului circular, tehnic cunoscută sub denumirea de petito principii.

În ce constă de fapt această elementară eroare de logică?

Așa cum se cunoaște, această eroare de natură logică ia naștere atunci când concluzia unei afirmații este folosită ca premisă pentru a demonstra, atenție, aceeași afirmație.

De exemplu, dacă spunem că cineva suferă de tulburare de personalitate de tip borderline atunci această concluzie este folosită ea însăși ca premisă pentru a întemeia epistemic setul de simptome acceptat de autorii DSM pentru această invocată maladie tocmai pentru a justifica ulterior existența în sine a tulburării respective! Adică, ești borderline pentru că ai acele simptome și ai acele simptome pentru că ești borderline! Vorbim aici despre un argument complet circular, nevalidabil de nicio lege a logicii și inacceptabil după niciun fel de criteriu epistemologic. Adică prezum și accept un concept generat de un set de elemente, concept care la rândul lui face posibilă existența acelor elemente ca atare!

Desigur, aceasta perspectivă, prezentată aici în nuditatea și ariditatea ei exclusiv logică, reprezintă doar partea abstractă, în mod real strict logică a problemei. Iar în cazul acestui mod de a privi problema nu au fost deloc puțini autorii care au respins acest tip de critică și care au continuat să susțină legitimitatea logică, epistemologică și, evident, implicit medicală a mecanismului de conceptualizare a diagnosticului clinic asumat de autorii manualului de diagnostic (DSM).

Însă, din nefericire pentru acești autori, lucrurile nu se opresc aici. Căci, inclusiv în varianta în care mecanismul logic de generare a diagnosticului este acceptat tacit ca fiind unul valid, chiar și în varianta lui de tip exclusiv recursiv, totuși, problemele de natură epistemologică persistă. Iar acest fapt apare din cel puțin două motive.

Caracterul arbitrar al criteriului ultim în validarea diagnosticului clinic

În primul rând, acceptând, de dragul demonstrației, validitatea logică a mecanismului de conceptualizare a diagnosticului psihiatric de la nivelul DSM rămâne, totuși, nelămurită problema criteriului ultim în baza căruia acceptăm sau respingem un diagnostic medical psihiatric, pur și simplu.

Dacă folosesc, de pildă, în mod suplimentar față de elementele pur descriptive ale pretinsei simptomatologii clinice din nosografia propusă prin DSM și criteriul nivelului de funcționare generală a individului, socială, profesională, de cuplu etc., atunci criteriul propus, în cazul de față adaptarea sau neadaptarea generală a individului la viață, în sens larg vorbind, desigur, este un criteriu asumat complet arbitrar, prin convenție, întrucât acest pretins criteriu nu are ca referențial epistemic un cadru obiectiv de generare a unei stări pretins maladive.

Simplu spus, pentru ilustrare, dacă un narcisist, în sens prezumat clinic, ajunge să întâmpine dificultăți de integrare și de funcționare ca urmare a profilului său psihologic și comportamental specific atunci acest simplu fapt nu îl poate califica totuși pentru acordarea statutului de potențial pacient psihiatric. Este doar felul lui de a fi, pe care și-l poate asuma sau nu, și nimic mai mult decât atât. La fel și în cazul nevroticului etc.

Cu alte cuvinte, asumarea arbitrară a unui criteriu ultim pentru validarea unui diagnostic psihiatric nu garantează nici obiectivitatea medicală și cu atât mai puțin existența reală a stării maladive.

În exemplul dat, cel care suferă de tulburare de personalitate de tip narcisist poate îndeplini toate criteriile stabilite prin convenție de autorii manualului de diagnostic, dar asta nu îl transformă în caz clinic întrucât postularea unui criteriu arbitrar de validare nosografică nu depistează o pretinsă maladie mintală, ci mai degrabă o inventează.

Tocmai acest fapt a fost sesizat de Thomas Szasz iar poziția lui se rezumă la o constatare de bun simț.

Psihiatria nu are dreptul moral de a decreta un diagnostic pretins clinic acolo unde în realitate este vorba doar de un anumit fel de a fi al individului în lume.

Desigur, acest mod de a fi îi poate crea individului mari probleme de funcționare și adaptare, pe toate planurile, iar Szasz nici nu a contestat acest fapt evident, însă orice situație de neadaptare reprezintă pentru individ o problemă existențială și nu una clinică.

🟢 Singura situație în care se poate vorbi despre maladie psihică în sensul autentic medical al expresiei este situația în care detresa psihică reprezintă manifestarea directă a unei anomalii de natură organică, adică doar atunci când devianța psihică este efect al unei cauze obiectiv determinabile.

Întrucât în acest caz este satisfăcută condiția existenței relației cauzale directe între o stare maladivă organică recognoscibilă ca atare și efectul acesteia în plan psihic și comportamental.

Doar în acest caz este îndeplinită condiția existenței unei etiologii medicale în sens deplin și de necontestat.

Altfel ne putem juca de-a orice diagnostic dorim, și putem împinge multiplicarea nosografiei clinice până unde dorim și cum dorim, fiind limitați doar de creativitate și imaginație.

Putem, astfel, transforma până și lenea în diagnostic clinic, fapt deja stabilit în ultima ediție a manualului de diagnostic (DSM V)!.
Tocmai acest tip de multiplicare iresponsabilă a diagnosticelor și transformarea unor situații de dificultate existențială pentru individ în situații potențial clinice și abordabile, chipurile, terapeutic formal, a fost drastic sancționat de Thomas Szasz. Iar raționamentul său este dus aici mai departe prin sancționarea suplimentară și a medicalizării vieții de zi cu zi.

Căci individul occidental a fost obișnuit cu suportul medical de tip psihiatric pentru cele mai firești și de neocolit probleme existențiale, probleme care apar în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în viața fiecăruia dintre noi. Dar, despre medicalizarea vieții cotidiene în Occident și despre rolul psihiatriei clinice în acest sens, vom scrie cu altă ocazie.

Artificialitatea conceptului de stare clinică

Revenind la tema problemelor suplimentare legate de modul de conceptualizare a diagnosticului clinic de la nivelul DSM putem spune, în al doilea rând, faptul că acceptarea validității mecanismului de generare conceptuală a diagnosticului clinic asumat prin DSM nu elimină artificialitatea acestui diagnostic căci pretinsul diagnostic din DSM nu reprezintă, la urma urmei, decât o construcție conceptuală și semantică de tip categorial destinată să pună etichete generale pentru situații personale existențiale ireductibile și cu totul subiective.

Thomas Szasz a sancționat ambele situații descrise mai sus arătând în același timp atât arbitrariul criteriului ultim folosit, chipurile, pentru a valida un diagnostic pretins clinic cât și artificialitatea construcției conceptuale aflată la baza oricărei categorii nosografice din psihiatria clinică occidentală actuală.

❗️Pe scurt, pentru Thomas Szasz maladia psihică nu există, pur și simplu.

Excepție face doar situația despre care am amintit, respectiv situația în care detresa psihică este corelatul direct al unei detrese organice, pe linie cauzală și verificabilă obiectiv ca etiologie medicală directă și incontestabilă.

Thomas Szasz, moștenirea intelectuală, limitele criticii și obligația morală a psihiatriei actuale

Problema diagnosticului clinic psihiatric angajează și alte planuri ale discuției dincolo de cel strict medical cum este planul epistemologic în strânsă legătură cu cel antropologic și, pe un plan mai larg, cel cultural.

Din acest motiv problema conceptului, în sine, de maladie mintală nu se pretează la o abordare reductiv monistă, pretins exclusiv medicală.

Altfel spus, discuția rămâne, firește, complet deschisă, însă, totuși, momentul Thomas Szasz merită consemnat în istoria culturii occidentale ca fiind unul dintre puținele momente majore în care psihiatria s-a văzut confruntată din interior atât cu propriile limite epistemologice cât și cu interogațiile mai profunde, antropologice și filozofice, interogații ce transpar din aceste orizonturi de problematizare, orizonturi mai adânci și mai largi decât cele asumate de reducționismul descriptiv de tip monist la manualului de diagnostic clinic.

Desigur, se poate oricând invoca faptul că demersul promovat de Thomas Szasz a derapat prea mult din canoanele standard ale psihiatriei medicale și a pus un accent excesiv pe latura antropologică și culturală, pe relativismul de principiu prezent în orice discuție legată de problema sănătății mintale.

Însă amendarea poziției lui Szasz doar pe considerentul că în cele din urmă ea conduce la o ruptură radicală și definitivă față de discursul acceptat oficial al psihiatriei medicale ni se pare un act prea mărunt din punct de vedere intelectual pentru a fi demn de luat în discuție.

Firește, putem recunoaște excesele și derapajele pe care Szasz însuși le-a tolerat în cadrul propriei poziții dar de aici și până la respingerea completă a criticii calea ni se pare parcă prea lungă, totuși. Căci, la un moment dat în viitor, psihiatria actuală se va confrunta cu aceleași teribile probleme formulate de Szasz și, dacă va fi capabilă de onestitate intelectuală, va fi obligată să încerce să le rezolve pe cont propriu.

Thomas Szasz și mitul psihoterapiei

Dacă maladia mintală nu există, în acord cu argumentele formulate de Thomas Szasz, atunci, în mod evident, nu poate exista nici procesul de vindecare. Căci nu există nimic de vindecat acolo unde boala însăși nu există! Iar cu această constatare ajungem la un alt punct sensibil al poziției lui Szasz, respectiv, problema psihoterapiei.

Szasz a acordat o atenție cu totul deosebită problemei psihoterapiei scriind pe acest subiect una dintre cele mai profunde și radicale cărți critice la adresa acestui veritabil fetiș instrumental și teoretic al psihologiei clinice și psihiatriei actuale.

📚Este vorba despre lucrarea The Myth of Psychotherapy, una dintre cele mai adânci și echilibrate lucrări care s-au scris vreodată despre pretențiile complet nerealiste ale oricărei forme de psihoterapie.

Pentru Szasz, psihoterapia, așa cum a fost ea conceptualizată și ulterior aplicată în acord cu discursul oficial acceptat al psihiatriei occidentale contemporane, reprezintă un demers fără miză, absurd și pe deplin nevalidabil epistemologic.

Szasz nu a mers atât de departe încât să refuze din principiu orice formă de apropiere de ființa individului prin instrumente specifice psihoterapiei. Și nici nu a invocat posibilitatea ca psihoterapia însăși să amplifice un rău deja existent în psihicul persoanei, cum au făcut, de pildă, în demersul lor critic, alți autori.

Dimpotrivă, Szasz a lăsat calea liberă și a recunoscut legitimitatea morală a simplului fapt de a vorbi cu o altă persoană, de a te deschide în situațiile de criză personală existențială și de a-ți ușura în acest fel povara sufletească. Dar a sugerat că acest fapt poate fi la fel de bine făcut vorbind cu o persoană dragă și apropiată, cu un preot, cu un membru de familie sau cu un prieten adevărat și nu neapărat cu un psihoterapeut, chipurile, calificat în acest sens și pe care îl și mai plătești pentru acest lucru.

❗️De altfel, Szasz, împreună cu alți autori semnificativi contemporani, a pus la îndoială credibilitatea, eficiența și validitatea oricărei forme de psihoterapie arătând atât riscurile ce pot să apară pentru individ în urma acceptării demersului psihoterapeutic cât și dimensiunea profund imorală a oricărui tip de demers pretins psihoterapeutic asumat și practicat formal, contractual, între terapeut și client.

‼️Problema psihoterapiei reprezintă un subiect de sine stătător pe care dorim de asemenea să îl abordăm în mod separat în perioada următoare.

Aici ne-am limitat doar la prezentarea uneia dintre pozițiile teoretice care au respins în mod aproape complet validitatea ultimă a oricărei forme de psihoterapie și care i-a contestat până și dreptul moral la existență!

Ideile lui Szasz, provocatoare și cu impact major asupra psihiatriei occidentale din a doua jumătate a secolului XX, pot fi, desigur, acceptate, respinse sau discutate.

Dincolo de un anumit punct al discuției, probabil că acceptarea sau respingerea ideilor lui Szasz reprezintă mai degrabă o formă de preferință personală decât de decizie luată în urma unei evaluări analitice complete.

Însă, indiferent de ceea ce putem crede despre un tip de demers radical, un demers care nu negociază și nu face compromisuri cu discursul oficial al psihiatriei occidentale contemporane, trebuie, totuși, să recunoaștem atât anvergura demersului ca atare cât și imposibilitatea discursului psihiatric oficial de a-l ignora.

Chiar dacă, în viziunea lui Szasz, problema sănătății mintale a individului trebuie abordată în cu totul alt context epistemic decât cel în care o plasează discursul actual oficial al psihiatriei, totuși, raportarea generală la acest subiect, cum știm, se face astăzi tocmai în cadrele acestui discurs oficial.

💡În acest mod ne propunem să procedăm și noi în perioada următoare atunci când vom scrie despre teribila problemă a evaluării periodice a stării de sănătate mintală a celor care astăzi în România pretind că se ocupă tocmai cu lucruri ce țin de sănătatea mintală a propriilor lor clienți.