Marți, despre lume: Știința de jucărie și absurdul academic

Astăzi se vorbește mult despre fenomenul prăbușirii calității învățământului superior și despre impostura academică. S-a scris deja suficient pe această temă și orice descriere a unor lucruri deja spuse ar fi superfluă. Din acest motiv, ceea ce ar fi mai interesant de scos în evidență s-ar putea rezuma la dezvăluirea unor anumite fațete ale fenomenului imposturii academice mai puțin abordate până acum în spațiul public. Dar înainte de asta merită făcut un scurt detur de la tema centrală de astăzi, o plonjare fulgurantă în trecut, pentru a scoate la lumină, în datele lui esențiale, uriașul parcurs istoric al configurării formelor cunoașterii umane, de la tradiția aristotelică până la apariția universităților în spațiul european al începutului Evului Mediu.

Nașterea științelor moderne și apariția universităților

Nașterea științelor moderne a presupus în cultura occidentală o ruptură radicală atât față de tradiția aristotelică a cunoașterii, așa cum a fost aceasta asumată la nivelul incipient al metafizicii occidentale, cât și față de tradiția teologică, așa cum aceasta a fost livrată Evului Mediu după Conciliul de la Niceea. De asemenea, apariția științelor moderne poate fi privită și ca un rezultat parțial al asimilării scolasticii și patristicii în planul dezbaterilor cu privire la natura cunoașterii umane. În acest caz vorbim despre un amplu proces dezvoltat de-a lungul întregii perioade ce a urmat apariției creștinismului în lumea europeană și ulterior consolidării preceptelor teologice creștine pe care această apariție a impus-o de la sine.

Aerul rarefiat al metafizicii Antichității și sobrietatea ultimă a discursului teologic adoptat de dogmatica creștină au fost treptat înlocuite, în planul teoriilor despre felul în care omul poate cunoaște natura și realitatea obiectivă, cu conceptele fundamentale ale noii epistemologii. Lumea crepusculară a Antichității și blocajul Evului Mediu deschideau calea unui nou mod de a concepe cunoașterea naturii, un mod centrat pe ideile de observație sistematică, de verificare a presupozițiilor, de testare riguroasă și de validare formală a ipotezelor prin aparatul logic și matematic. Într-o ambianță de stingere și dispariție a unei întregi perioade istorice, noua epistemologie, centrată pe teze de tip baconian și validată prin matematizarea relației dintre observație și ipoteză, s-a impus aproape de la sine prin amploarea fără precedent a rezultatelor ei concrete, incontestabile, și prin confirmarea experimentală a predicțiilor facilitate exclusiv de rigoarea ultimă a instrumentelor logice și matematice.

După forjarea acestei epistemologii moderne, fenomen petrecut în timpul marii revoluții culturale de la sfârșitul Evului Mediu, noile științe s-au format atât prin abandonarea fanteziilor metafizice ale Antichității, cât și prin asumarea unor standarde radicale în mecanismele de conceptualizare a realității și în dinamica teoretică de drenare a unor concluzii universale cu privire la rezultatele cercetării, așa cum era aceasta desfășurată asupra diverselor segmente ale existenței obiective cu ajutorul noilor metode de investigație științifică. Formularea de ipoteze, elaborarea de principii epistemice recursive, generarea sistemelor de ipoteze dublată de adoptarea unor instrumente valide de testare, aplicarea formalismului logic și matematic însoțită de principiul invarianței la etalonare, toate acestea, în mod simultan, au făcut posibilă apariția noului tip de cunoaștere științifică adoptat de cultura occidentală sub denumirea generică de științe moderne.

Caracterul sistemic și ancorarea completă în rigoarea logică a mecanismelor de structurare cognitivă au condus treptat nu doar la apariția noilor științe ale naturii, în mod deosebit la apariția fizicii moderne, ci și la rezultate palpabile și direct utilizabile ale acestui nou tip de a produce cunoaștere în cultura occidentală. Fără această nouă cunoaștere, asumată în mod deplin de știința modernă, nu ar fi fost posibilă desprinderea de blocajul consolidat de tradiția aristotelică și ar fi devenit de asemenea imposibil și progresul tehnologic direct, ca formă palpabilă a rezultatelor științelor moderne. Și, în mod evident, în absența progresului tehnologic nu ar fi fost cu putință nici îmbunătățirea constantă a confortului material al omului contemporan.

Întreaga evoluție culturală din lumea occidentală în ceea ce privește modul de a concepe noile forme de cunoaștere științifică a forțat în mod simultan și apariția unui cadru instituțional în interiorul căruia această nouă cunoaștere nu doar că putea fi produsă, dar putea fi consolidată, dezvoltată și predată din generație în generație. Simplificând, acesta este parcursul, prezentat aici în racursi, care a condus în final la apariția universităților în lumea occidentală. Reduse la funcționalitatea lor esențială, universitățile sunt de fapt centre de producere, unificare, consolidare, dezvoltare și diseminare a noii cunoașteri născute după revoluția științifică și apariția științelor moderne. Astfel, universitățile au devenit, treptat, depozitare și generatoare de cunoaștere, asumându-și rolul superior ultim în configurarea și modelarea din profunzime a societăților de tip occidental.

Spațiul academic între tradiție și absurdul contemporan

Asumându-și statutul suprem de punct absolut de origine a cunoașterii și apt astfel să producă și să disemineze știința, universitatea occidentală a cunoscut un parcurs preponderent ascendent, acest fenomen fiind pregnant începând cu zorii Evului Mediu și până în a doua jumătate a secolului XX. Aerul de distincție și sobrietate a universității occidentale originare, aura de rafinament și condiția ei de model superior ultim s-au menținut în ritm constant până în secolul trecut, iar universitatea, în general, a reușit să-și conserve statutul de actor ultim în planul obținerii și transmiterii cunoașterii. Acest rol a fost preluat, ca model general formal, de toate universitățile din lume organizate pe model occidental, chiar dacă, în realitate, la scară globală, numai un număr incredibil de mic de universități a reușit cu adevărat să genereze cunoaștere asimilabilă unei cunoașteri de tip științific în mod autentic.

Începând, însă, cu a doua jumătate a secolului trecut a apărut un fenomen nou, s-a născut o realitate pe care universitățile autentice, de mare tradiție și de mare forță intelectuală, l-au gestionat cu stângăcie, ezitant și într-un mod nu tocmai în acord cu exigențele impuse de marea tradiție culturală a lumii occidentale. Pe scurt, la scară globală, și-a făcut apariția fenomenul masificării învățământului superior, fenomen care a atras universitățile într-un vârtej al degradării de sine.

Astfel, dacă până la jumătatea secolului trecut accesul în universități era unul extrem de limitat, din diverse considerente, nu întotdeauna rezonabile, desigur, începând cu a doua jumătate a secolului trecut și, mai ales, în perioada actuală, învățământul superior s-a transformat într-o educație de masă, iar accesul la acest nivel de educație formală nu mai este astăzi limitat decât într-o măsură mult prea mică și aproape complet lipsită de relevanță. Iar masificarea învățământului superior, idee, totuși, acceptabilă în principiu, a adus cu sine câteva probleme fundamentale pentru funcționarea sănătoasă a unui sistem academic.

Dintre aceste probleme majore pot fi amintite atât problema generată de prăbușirea dramatică a standardelor academice, dar și cea rezultată în mod direct din superficialitatea actului de predare în universități și din transformarea procesului de producere a cunoașterii științifice într-un mimetism diafan și precar, straniu exercițiu găunos și minimal, bazat pe semidoctism și formalism. Așa se face că astăzi în lume doar un număr infim de universități produc cu adevărat știință, în vreme ce restul, diplomatic vorbind, se zbat să-și mențină o poleială de imagine pretins academică, încercând să se impună în ochii publicului ca instituții, totuși, onorabile și credibile.

Însă problema de fond a marii majorități a universităților actuale este dată fără dubiu de promovarea în cadrul lor a imposturii academice generalizate. Precaritatea formării academice, deprofesionalizarea, birocrația universitară și slaba pregătire a absolvenților dau astăzi tonul în sistemul academic global, distrugând șansele noilor generații de a avea acces la înțelegerea autentică a modurilor în care se naște, se consolidează și se transmite mai departe știința adevărată, cea născută din asumarea noii epistemologii produse de ruptura față de tradiția aristotelică în cultura occidentală.

Astăzi, de fapt, ne aflăm în plin absurd academic întrucât majoritatea uriașă a instituțiilor de învățământ superior actuale din lume s-a transformat în ceva profund malign, debusolant chiar, întrucât cele mai multe dintre aceste universități nu doar că nu produc nimic relevant în zona științei autentice, dar nici măcar nu sunt capabile să transmită generațiilor viitoare știința deja obținută prin asumarea noii epistemologii pe care sunt construite științele moderne. Fenomenul în sine este cu adevărat unul debusolant și derutant întrucât te-ai aștepta ca universitățile actuale să fie capabile măcar să transmită în mod autentic noilor generații fundamentele științei moderne, adică acele temeiuri epistemologice care au făcut în mod indirect posibil progresul tehnologic și, ulterior, prin acest progres tehnologic, au facilitat ameliorarea condițiilor materiale de trai.

Însă, din păcate, a devenit evident faptul că tocmai universitățile sunt cele care astăzi ratează în mod descalificant pentru ele asumarea acestei misiuni simbolice și istorice de a transmite noilor generații originea formelor actuale de cunoaștere și diversitatea științelor moderne. Astăzi, cele mai multe universități din lume au ajuns în poziția unor simpli administratori ai unor forme lipsite de aproape orice substanță reală, au eșuat la nivelul unor mărunți birocrați care gestionează în mod bizar un aparat instituțional incapabil să producă mai mult decât mormane de maculatură academică și generații de absolvenți cu o pregătire rudimentară și lipsită de relevanță științifică autentică.

Cercetătorii de carton și diseminarea imposturii academice

Dar cine sunt cei ce predau și cei ce pretind că fac cercetare științifică în instituțiile academice ale lumii contemporane? În mare măsură, personalul didactic și de pretinsă cercetare științifică din multe universități din lume de astăzi este alcătuit din produse ale unui sistem deja rodat în impostură, căci după masificarea învățământului și după prăbușirea catastrofală a standardelor academice în sistem au pătruns pe scară largă indivizi fără niciun fel de legătură autentică cu condiția de cadru universitar sau cu cea de cercetător științific.

Fenomenul poate fi înțeles, până la un punct cel puțin, întrucât masificarea sistemului academic impunea și creșterea numărului de cadre universitare tocmai pentru a acoperi necesarul de personal academic pentru numărul enorm de studenți de astăzi. Însă, totuși, această sporire a numărului celor ce predau astăzi și mimează știința în universitățile lumii nu a venit la pachet cu menținerea standardelor academice serioase, tradiționale. În marea lor majoritate, noii veniți în sistem au o formație intelectuală ce poate uneori lăsa de dorit și nu stăpânesc instrumentele epistemologice necesare desfășurării unor activități de cercetare științifică riguroasă, credibilă și eficientă.

Pe hârtie, lucrurile par să arate bine, căci, din punct de vedere formal, pregătirea în epistemologie a viitoarelor cadre universitare este asigurată prin programele de învățământ asumate oficial de universități. Astfel, chestiuni legate de metodologia de cercetare, de exemplu, sunt asimilate de toți absolvenții prin pregătirea formală din timpul studiilor superioare. Însă aici lucrurile sunt înșelătoare întrucât acoperirea formală a pregătirii în epistemologie, adică tocmai în domeniul fundamental pentru înțelegerea modului cum se naște și se desfășoară gândirea științifică, este asigurată nu de specialiști autentici, ci de cadre din interiorul facultăților care, de multe ori, nu au pregătire reală nici în epistemologie, nici în logică, nici în matematică și nici în istoria științei.

În acest fel, cercul imposturii se închide complet în el însuși întrucât s-a ajuns în situația în care indivizi fără pregătire în epistemologie formează viitori cercetători științifici în diverse domenii, cu precădere în cele sociale și umaniste. Asistăm în cele din urmă la o acaparare a câmpului formal al cercetării de pretinși cercetători științifici, lipsiți de pregătire serioasă cu privire la natura instrumentelor de cercetare pe care ajung să le utilizeze și, mai ales, lipsiți de capacitatea de a înțelege limitele structurale ale acestor instrumente, fie că vorbim despre limite în plan logic, fie de cele în plan matematic și epistemologic.

Știința ca jucărie sclipitoare și diseminarea științei ca spectacol derizoriu

Lucrurile culminează cu spectacolul sumbru și derizoriu oferit de pretinsele manifestări academice de diseminare a rezultatelor cercetării științifice. În cadrul acestor manifestări, rizibile puneri în scenă, comice și triste în același timp, indivizi precari din perspectiva formației lor academice mimează un fel de știință de carton, se joacă de-a știința, în fața unui public aproape la fel de neavizat și de nepregătit.

Dar, din fericire, în situația descrisă ne aflăm în continuare în aerul respirabil, greu, însă, totuși, încă respirabil al imposturii academice. Lucrurile devin cu adevărat dramatice abia atunci când în cadrul unor astfel de manifestări pretins științifice se strecoară șarlatani în sensul real al termenului. Este vorba despre indivizi care și-au făcut un mod de trai din promovarea agresivă a unor abordări extrem de dubioase și nevalidate de știință în te miri ce domenii, preponderent în cele din aria științelor umaniste.

În astfel de situații asistăm cu adevărat la o tragedie suplimentară în măsura în care șarlatania este mai periculoasă decât impostura. Asta deoarece impostura nu poate înflori decât în domenii a căror existență este recunoscută oficial de comunitatea științifică, pe când șarlatania nu este posibilă decât în afara științei autentice. Din acest motiv, șarlatanul este mult mai toxic și mai periculos decât impostorul academic de duzină întrucât șarlatanul scoate pe taraba academică o falsă cunoaștere, una lipsită de posibilitatea de a fi vreodată validată în mod epistemologic autentic.

Conferințele, simpozioanele, atelierele de lucru și sesiunile de comunicări din aria disciplinelor sociale și umaniste de astăzi scot la iveală și livrează publicului, în toată nuditatea lui halucinantă, fenomenul proliferării științei de carton și a imposturii academice. În același timp, acest fenomen lasă impresia că știința poate fi redusă la un lucru minimal și simplu, că poate fi transformată într-un fel de jucărie accesibilă oricui, metamorfozând spațiul academic în decorul unui film prost, incoerent și trist.

Fenomenele descrise cunosc astăzi, din păcate, o răspândire semnificativă, iar ele constituie un factor imens de poluare pentru orice sistem academic. Indivizi cu formație academică discutabilă și, în unele cazuri, cu formație academică formală obținută în mod cel puțin dubios, ajung să modeleze mințile noilor generații. Ce vor înțelege aceste noi generații din tot ceea ce li se predă în actualul spațiu academic dacă nu li se oferă, în general, decât o versiune de jucărie a științei adevărate, una cosmetizată ridicol și incapabilă să livreze cunoaștere autentică?