Marți, despre lume: Psihologia românească între drama anihilării și promisiunea unui nou început

​Distrugerea completă în plan instituțional a psihologiei românești de către regimul comunist a contribuit în bună măsură la elanul recuperativ de dupa 1989. Un elan disproporționat și rizibil dacă este să ne raportăm la resursele reale pe care ruina psihologiei românești le mai putea pune la dispoziție la sfârșitul anului 1989 în vederea unei viitoare reveniri. Și totuși, povestea psihologiei românești s-a reînfiripat instituțional extrem de rapid după prăbușirea regimului comunist, aproape necontrolat, ajungându-se foarte repede din punct de vedere formal la o amplă ofertă academică, ireal de abundentă și periculos de inconsistentă. Au reapărut, am putea spune fără teama prea mare de a greși, practic peste noapte, ca ciupercile după ploaie, departamente și specializări în psihologie, mai întâi la nivel de licență apoi, mai încape de vorbă, la nivelul superior, cel de masterat.

Lucrurile au continuat prin înființarea unor școli doctorale în domeniu iar întreaga breaslă a părut inițial să intre pe făgașul normal al unei reglări instituționale gestionate de un organism destinat să asigure formal traseul carierei de psiholog, indiferent de specializare sau orientare.

În pofida expansiunii fără precedent în plan instituțional, expansiune extrem de vizibilă după 1989, totuși, pentru psihologia românească lucrurile stau astăzi cum nu se poate mai rău, atât în planul strict academic, unde cercetarea științifică este redusă preponderent doar la exerciții de mimare a unui demers autentic științific și servită la final în sosul unui formalism matematic pe care psihologii nu îl stăpânesc în întregime, cât și în planul exercitării concrete a profesiei unde suprareglementarea aiuritoare și organizarea abuzivă oprimă în mod absurd psihologul de rând.

Pe scurt, problemele psihologiei românești sunt astăzi colosale, iar felul în care arată și se manifestă organismul destinat să reglementeze exercitarea profesiei de psiholog în România constituie doar una din seria numeroasă de impasuri și încercări eșuate de redresare care bântuie biata psihologie de pe meleagurile noastre.

Despre naufragiul istoric al psihologiei românești ne propunem să scriem pe larg în viitorul apropiat fiind pe deplin conștienți de faptul că anvergura problemelor și amploarea eșecului sunt ambele mult prea importante pentru a putea fi abordate în limitele minuscule ale unui simplu material de presă.

Ceea ce facem acum se rezumă la dorința de a semnala în mod preliminar unele dintre lucrurile cele mai delabrante ce contribuie în mod direct atât la continuarea decredibilizării profesiei de psiholog în România cât și la erodarea constantă a încrederii publicului în capacitatea domeniului academic al psihologiei de a livra cunoaștere științifică autentică, replicabilă și validabilă epistemologic.

Fanteziile psihologilor români și absurditatea reinventării de sine

Însă chiar dacă dimensiunea năucitoare a problemelor cu care se confruntă astăzi psihologia românească face imposibilă abordarea acestora într-un singur material de presă, totuși, câteva dintre principalele motive de îngrijorare pot fi semnalate în mod sistematic, condensat și comprehensiv chiar și la nivelul unui scurt articol deschizător de abordare tematică.

Astfel, una dintre cele mai rizibile și potențial periculoase idei care este indusă, discret sau fățiș, în mințile studenților de la psihologie este fantezia conform căreia psihologul ar fi un fel de medic, dacă nu cumva chiar un medic cu acte în regulă după ce finalizează tot felul de pretinse și dubioase formări. În orice caz, se acreditează ideea, explicit sau implicit, că psihologul devine un ins specializat, chipurile, în problema amplă asănătății mintale, un fin cunoscător și pe deplin versat în decriptarea tainițelor sufletului omenesc. De aici și ușurința cu care unii psihoterapeuți acceptă în mod iresponsabil să-și considere clienții drept pacienți.

Ideea în sine de a asocia psihologul cu specialistul în sănătate mintală, oferind astfel psihologului o formă de autoritate, denotă nu doar un anumit tip de inconștiență ci și o voință nedisimulată de putere tradusă în tendințe autoritare vizibile, deloc reprimate, tendințe care își găsesc locul cel mai potrivit de a se dezvălui în aberația lor deplină prin felul în care diverse entități de conducere din câmpul psihologiei românești de astăzi își adoptă singure reglementările și standardele de exercitare a profesiei de psiholog sau a celei de psihoterapeut.

Mai trebuie neapărat spus și subliniat aici și faptul că predispoziția de a asocia psihologul cu specialistul în sănătate mintală era deja să producă pagube și mai mari autorității și credibilității psihologiei românești atunci când psihologii români, în urmă cu mai mulți ani, au avut curajul nesăbuit să pretindă că în realitate psihologul este un profesionist suficient de calificat pentru a pune diagnostice clinice. Spre norocul societății românești acest lucru nu s-a întâmplat până acum însă pretențiile aberante ale breslei în această direcție trebuie să ne îngrijoreze în continuare.

De ce psihologul nu trebuie identificat cu un profesionist în sănătate mintală?

Dintr-un motiv foarte simplu și aproape teribil de evident. Psihologul nu este chemat să-și dea cu părerea despre starea psihică a unei persoane din perspectivă clinică întrucât, pur și simplu, psihologul nu este absolvent de studii medicale, respectiv nu este medic psihiatru. Desigur, psihologul poate trăi cu orice convingeri dorește și se poate hrăni cu câte iluzii pot să încapă în propria lui minte dar el trebuie să abandoneze fantasma medicului potențial salvator și să renunțe să mai pozeze în cunoscătorul rafinat al minții omenești capabil să îndrepte sufletul și să vindece te miri ce maladii psihice.

Și tocmai pentru că s-a ajuns la acest punct în care psihologul este privit ca un fel de medic, chiar dacă nu este recunoscut în mod explicit acest lucru, s-a ajuns și la fenomenul masiv al abuzului terminologic când vine vorba despre psihologie și despre psihologi sau terapeuți. Avem astfel astăzi câteva expresii și denumiri, ce fac referire directă la psihologi și la profesia lor, care mai de care mai ridicolă și mai ineptă. Vorbim, de pildă, printre altele, despre psihologi clinicieni, ca și cum am avea de a face cu specialiști autentici în psihopatologie medicală care au deja experiență clinică autentică și relevantă.

Dar cum s-a ajuns la situația de fapt descrisă aici în mod simplificat și sumar?

Sunt posibile mai multe explicații, unele contextuale altele generale. Cert este că principala cauză care a generat fenomenul aberant al asocierii psihologului cu ideea de medic este dată de felul în care au fost structurate în timp conținuturile predate în facultățile de profil.

Astfel, treptat, s-a acceptat oarecum tacit ideea că psihologia poate fi predată în universități și ca o formă de disciplină medicală și nu, cum ar fi fost firesc, ca una exclusiv umanistă. Aici a fost vorba, desigur, și despre un anumit pragmatism în sensul că acest mod de a structura conținuturile de studiu a deschis calea formării ulterioare a psihologilor în zona de terapie. Cu alte cuvinte, formăm de fapt medici, chiar dacă sub altă denumire și prin alt parcurs academic decât cel natural, medical la propriu.

Și astfel cercul se închide iar dezastrul istoric devine vizibil în toată nuditatea lui sumbră și lipsită de echivoc.

Tabloul descris până aici mai poate fi completat și prin alte elemente asupra cărora nu vom insista deocamdată dar despre care putem aminti. Astfel, o altă idee imprimată în mod suplimentar în mințile studenților este aceea că întregul efort pretins terapeutic al psihologului este desfășurat în baza unui corp teoretic de cunoștințe valid epistemologic, riguros testabil și oricând replicabil. Această pretenție este în sine una amețitoare iar adoptarea ei pe post de crez academic dezvăluie limitele intelectuale ale celor ce cred în ea. Mai departe, se acreditează și ideea că acest corp de cunoștințe solid, apt să deschidă calea către cunoașterea autentică a psihicului uman, nu poate fi obținut decât, cum altfel, prin adoptarea unor metode cu adevărat științifice de cercetare, prin utilizarea aparatului matematic și prin valorificarea măsurării fenomenelor și actelor psihice. Toate aceste lucruri sunt de obicei implementate de indivizi fără pregătire în epistemologie și, mai rău, fără pregătire autentică în matematică, persoane al căror nivel de înțelegere a lucrurilor pe care pretind că le stăpânesc este, în cel mai fericit caz, nivelul unui elev mediocru de gimnaziu. Dar, despre iluzia cercetării științifice în psihologia românească vom avea prilejul să mai vorbim.

Actualul moment istoric este unul crucial pentru psihologia românească.

Asta pentru că dacă psihologii români de astăzi nu vor avea capacitatea să se ridice la anvergura și prestigiul marilor psihologi români din trecut atunci, să nu ne ferim să privim adevărul în față, există riscul real ca psihologia românească să nu își mai revină niciodată.

Promovarea imposturii academice în acest domeniu, emiterea de pretenții complet nejustificate cu privire la posibilitățile reale ale psihologiei de a oferi cunoaștere și vindecare precum și abandonarea marii tradiții culturale europene cu privire la modurile de raportare la problema psihismului uman împreună cu proliferarea mimetismului în zona cercetării științifice din domeniu, toate aceste elemente vor conduce în curând la asigurarea unor condiții perfecte pentru extincția psihologiei românești.

Astfel, pentru psihologia românească de astăzi există riscul real ca efortul de reinventare de sine, promovat cu atât de mult sârg după prăbușirea regimului comunist, să devină pe fond ceva absurd, lipsit de relevanță și chiar periculos.

O țară de psihologi

Abundența relativă a pozițiilor din care cineva se poate ocupa de psihicul unei persoane a condus și la proliferarea a numeroși termeni ce au ca unic scop acela de a descrie specificul acestor poziții profesionale.

Astfel, astăzi am ajuns să vorbim, într-un cadru general, firește, despre existența unui număr semnificativ de pretinse specializări și închipuite pregătiri profesionale în domenii conexe pregătirii psihologice de bază, specializări distincte menite să surprindă unghiul specific de abordare a psihicului uman, unghi pe care aceste diafane specializări îl asumă, și să ofere cunoaștere despre individ tocmai în baza acestui unghi specific.

Pe lângă psiholog, ce constituie figura arhetipală de la care se revendică tot lanțul ierarhic al pretinșilor specialiști în cunoașterea psihicului și comportamentului uman, entuziasmul producției de denumiri profesionale a condus la apariția unor titulaturi exotice și greu de acceptat pentru o minte cât de cât exersată cu rigoarea unor standarde epistemice fie acestea chiar și minimale.

Astfel, pe lângă psiholog, există terapeutul, care poate fi, se înțelege deja, de o infinitate de feluri, depinde de cât de interesantă vrea să pară persoana care alege să joace rolul de terapeut.

Apoi avem, la limita de jos, persoana numită coach, adică un fel de antrenor care te poate învăța un set de bază de forme de relaționări și de tehnici de adaptare psihologică în tumultul relațiilor interpersonale și în viață în general. La acest nivel, să recunoștem, întâlnim și ceva exclusiv pozitiv, modestia. Căci un coach nu pretinde că este altceva decât poate oferi de fapt și pentru asta suntem obligați să-l respectăm.

Dar de aici începe paradisul titlurilor aberante și ținutul exhibării fantasmelor personale prin asumarea unor roluri altfel greu de justificat.

Vorbim în acest mod despre consilieri, de tot felul, despre specialiști în resurse umane, pretinsă specializare care probabil constituie cea mai profundă și mai cuprinzătoare prostie inventată vreodată în domeniul psihologiei muncii, dar și despre traineri dedicați, chipurile, supraspecializați, despre asistenți de tot soiul, despre specialiști în dezvoltare personală, traineri de cuplu etc.

Abuzul terminologic în producția de specializări din domeniul general al psihologiei ascunde în realitate un gol imens, dezvăluie de fapt, absența a ceva substanțial și credibil care să se plaseze în spatele acestor titulaturi extravagante dar și dorința disperată a celor care și le asumă de a fi luați în serios.

Iar proliferarea acestor pretinse specializări este dublată de creșterea reală a numărului de indivizi care își găsesc astfel o îndeletnicire profesională desfășurând activități care au, în cele mai fericite cazuri, doar o relevanță minimală și oricând contestabilă.

Suntem, se pare, sau putem deveni foarte curând, o țară de psihologi chiar dacă de multe ori aceștia sunt sau vor fi deghizați sub umbrela fals protectoare a unei pletore de denumiri amăgitoare și abuzive.