Cea mai mare închisoare din Romania nu are gratii, ci o intrebare: „Ce o sa zica lumea?”

Despre frustrare, gura lumii și sfinții falși din România

Există o lege psihologică pe care nicio rugăciune nu o poate abroga: ce reprimi nu dispare. Fermentează!

Noi credem că, dacă îngropăm o dorință suficient de adânc, dacă o călcăm în picioare cu destulă rușine, cu destulă frică, cu destul de mult „așa ceva nu se face!”, ea va muri. Nu moare. Se transformă!

Frustrările acumulate nasc monștri. Și România, mai mult decât oricând, e plină de monștri frumos “ambalați”, cu icoane pe pereți și venin pe limbă.

Frustrarea nu dispare, fermentează

Freud îi spunea refulare. Jung îi spunea Umbră.

Tot ce nu trăiești, te… trăiește pe tine: dorința sexuală pe care nu ți-ai permis-o niciodată, furia pe care ai înghițit-o de la șeful incompetent, visul de a pleca, de a picta, de a iubi pe cine vrei tu, de a spune „nu” mamei tale la 35 de ani… toate aceste „nu-uri” pe care ți le-ai spus singur nu se duc nicăieri, ci se adună în “pivnița” psihicului.

La început e doar un disconfort. O înțepătură. Apoi devine invidie. Apoi devine cinism. În final, devine CRUZIME.

Omul frustrat nu suferă doar el, ci are nevoie ca și alții să sufere.

Cum de ce? Fericirea altuia devine o dovadă insuportabilă a propriei sale lașități. De aici se naște monstrul: din nevoia de a pedepsi în alții curajul pe care tu nu l-ai avut niciodată.

Un om care și-a trăit viața nu are timp să fie hater pe Facebook. Un om care și-a trăit dorințele nu are nevoie să lapideze o femeie care divorțează sau un tânăr care e altfel.

Monstrul se naște întotdeauna din abstinență, nu din exces.

„Ce o să zică lumea?” – Cea mai “românească” închisoare

Dacă ar trebui să aleg o singură frază care a mutilat mai multe destine în țara asta decât comunismul, aș alege asta: „Ce o să zică lumea?”.

Este fraza-celulă. Este gardianul invizibil. Este Dumnezeul nostru cel adevărat.

România este o societate a rușinii, nu a vinovăției.

În societățile bazate pe vinovăție, te întrebi „Am greșit eu față de conștiința mea?”. În societățile bazate pe rușine, te întrebi „Ce va crede satul despre mine?”. Noi suntem satul globalizat. Vecina de la 3, mătușa Tamara din Bacău, popa, grupul de părinți de pe WhatsApp, comentatorii de pe paginile de știri. O armată de paznici neplătiți ai conformității.

Ce a produs asta în România actuală? O generație schizofrenică.

Oameni care își doresc cariere în afară, dar rămân în joburi care îi omoară lent, ca să nu zică taică-su că sunt „neserioși”. Femei care stau în căsnicii moarte, în care sunt umilite, pentru că o femeie divorțată „e vorbită”. Bărbați care își trăiesc întreaga viață heterosexuală de fațadă, în timp ce își consumă dorințele pe ascuns, în mizerie și vină, devenind apoi cei mai agresivi homofobi. Tineri care vor să facă artă, psihologie, să plece la Berlin, dar fac Dreptul pentru că „o facultate serioasă TREBUIE să aibă copilul”.

Am ajuns o țară de oameni care nu trăiesc, ci performează trăitul. Performăm fericirea în poze de la nuntă. Performăm credința duminica. Performăm succesul pe Instagram. Înăuntru suntem o oală sub presiune.

Frustrarea colosală de care vorbim nu e economică. E existențială. E frustrarea de a nu fi fost lăsat niciodată să fii tu!!

Nu există sfinți. Există doar vitrine bine lustruite

Și aici ajungem la cel mai pervers paradox românesc: cu cât vezi un om mai obsedat să pară sfânt, cu atât fugi mai repede de el pentru că știi că sfințenia adevărată nu are nevoie de public. Omul cu adevărat bun nu simte nevoia să anunțe la fiecare cinci minute cât de bun, cât de moral, cât de credincios, cât de tradițional este. Bunătatea lui e liniștită.

Zgomotul moral e întotdeauna suspect.

Am învățat asta pe pielea noastră: cel mai tare strigă „familia tradițională” exact cel care își bate nevasta în bucătărie. Cel mai tare vorbește despre „curățenie spirituală” cel care înșală, fură și minte cu o seninătate demonică. Cea mai mare apărătoare a moralei pe Facebook e cea care îți distruge viața prin bârfe.

De ce? Pentru că masca sfântului e ascunzătoarea perfectă pentru demon.

Psihologia numește asta formațiune reacțională. Cu cât impulsul din tine e mai întunecat și mai rușinos pentru tine însuți, cu atât mai tare îl compensezi în exterior prin opusul lui. Devii un inchizitor tocmai ca să nu fii descoperit.

De aceea nu există sfinți, există doar oameni!

Unii își asumă umbrele lor, și atunci devin suportabili, umani, chiar luminoși. Alții și le neagă cu atâta violență, își lustruiesc vitrina cu atâta zel, încât tot întunericul lor se revarsă, inevitabil, dincolo de ușile închise. Acolo unde nu vede lumea. Peste nevastă. Peste copii. Peste subalterni. Peste cel slab.

Acolo vezi adevărul unui om. Nu în biserică, nu pe scenă, nu în postări… ci în cum se poartă cu cel care nu-i poate face nimic.

Dincolo de ușile închise

Fiecare bloc din România are cel puțin un sfânt de scară. Îl știi. Salută politicos, are icoana pe ușă, la oglinda de la mașină. El știe tot, judecă tot. Dă lecții de moralitate la ședința de bloc. Paradoxal, toți vecinii știu/ aud cum urlă la ai lui noaptea.

Aceasta este drama noastră intimă. Am confundat morala cu frica de “gura lumii”. Am confundat credința cu superstiția. Am confundat bunătatea cu imaginea bunătății.

Suntem generații care au învățat să mintă frumos, nu să trăiască adevărat. Să nu deranjeze. Să nu iasă din rând. Să înghită. Iar acum ne mirăm de ce suntem o țară atât de furioasă, atât de plină de ură gratuită, de invidie, de comentarii veninoase. Pentru că un om care nu și-a trăit viața crede că nimeni nu merită să și-o trăiască.

Monstrul nu e cel care își strigă dorințele. Monstrul e cel care și le-a îngropat de viu și acum vrea să le îngroape și pe ale tale.

Epilog: Ce facem cu monstrul?

Nu îl omori cu și mai multă rușine. Nu îl omori cu o altă mască de sfânt.

Monstrul moare doar când îi aprinzi lumina în pivniță. Când ai curajul să spui: da, asta îmi doresc. Da, asta sunt. Da, asta mă enervează. Da, nu sunt sfânt și nici nu vreau să fiu. Vreau să fiu întreg.

Vindecarea României nu va veni dintr-o nouă morală, ci din mai mult adevăr. Din curajul fiecăruia de a suporta, pentru o vreme, să zică lumea…ce-o vrea!…Să zică! Până la urmă, lumea, oricum, vorbește.

Întrebarea e dacă tu, dincolo de ușile închise, poți să te uiți în oglindă fără să vezi un demon obosit care poartă masca unui sfânt. Poți???