Marți, despre lume: Nisipurile de la Neptun

O așteptare sumbră, o anxietate rămasă încă nerostită până la capăt, o temere colectivă încă insuficient exprimată, o încordare subterană de proporții istorice, pare să cuprindă, treptat, în ultimele luni, Europa.
Mai multe semne de alarmă, cum sunt, de pildă, lipsa unui orizont de timp credibil în care să fie așezate speranțe solide cu privire la sfârșitul războiului din Ucraina dar și imprevizibilitatea Rusiei împreună cu disponibilitatea Kremlinului de a-și asuma riscuri din ce în ce mai mari în plan militar în relația cu Occidentul, au înlesnit astăzi în Europa consolidarea convingerii că o escaladare armată cu Rusia devine, din nefericire, din ce în ce mai plauzibilă. Această convingere a fost alimentată și de rapoartele serviciilor occidentale de informații, rapoarte seci, profesioniste, bazate pe dovezi și estimări specifice acestor structuri. Iar rapoartele și analizele serviciilor de spionaj occidentale par să arate fără dubiu că amenințarea potențială a Rusiei este una care poate deveni, destul de curând, cât se poate de reală și care poate arunca Occidentul, dacă Rusia se va decide să escaladeze militar, în cea mai teribilă perioadă istorică de la 1945 încoace.

Vremurile sunt incoerente, reperele politice consolidate istoric ale lumii occidentale par să se dilueze din ce în ce mai mult iar apetitul pentru extremism și populism în Europa pare să crească pe măsură ce relația Occidentului cu Rusia devine din ce în ce mai haotică și mai imprevizibilă. Este aproape imposibil de spus ce va urma dar, chiar și așa, câteva linii potențiale de evoluție pot fi trasate.

Rusia și flacăra nestinsă a mesianismului

În ceea ce privește viitorul apropiat și mediu evoluțiile politice și, mai ales, militare din Europa vor depinde în mod strict de cursul războiului din Ucraina. Iar în acest tablou nu se întrevăd, într-o imagine de ansamblu simplificată și redusă la datele ei esențiale, decât câteva scenarii, puține și deloc liniștitoare, care vor putea configura ulterior destinul Europei și relația lumii occidentale în general cu Rusia.

Un prim scenariu este acela în care nimic decisiv nu se va întâmpla în Ucraina în următorii ani. Rusia, cum știm, poate lupta la nesfârșit dar atât timp cât Kremlinul va temporiza escaladarea, o escaladare ce poate surveni fie prin mobilizare fie în alte moduri de tip militar și nu obligatoriu în sens hibrid, și atât timp cât Occidentul va menține sprijinul acordat Ucrainei și Ucraina, la rândul ei, va putea lupta în continuare. Dar, Ucraina nu va putea lupta la nesfârșit precum poate Rusia. Acest scenariu nu reprezintă nicio evoluție dar nicio involuție a situației actuale și menținerea lui ar însemna menținerea blocajului. În principiu, scenariul descris nu poate conveni nici uneia dintre părți dar lasă deschisă posibilitatea escaladării și a rupturilor majore în Europa.

Un al doilea posibil scenariu ar fi acela în care s-ar decide înghețarea conflictului pe termen istoric nelimitat. Nici acest scenariu nu ar aduce beneficii ultime părților dar ar opri vărsarea de sânge și ar pune capăt nivelului uriaș al distrugerilor pe care atât Ucraina dar și Rusia le înregistrează. Însă, totuși, o înghețare a conflictului pare aproape imposibil de acceptat pentru ambele părți cu excepția unor voci timide din Occident care consideră că în acest fel Europa ar câștiga cel puțin un răgaz important pentru pregătirea militară și o șansă pe termen mediu pentru resetarea relațiilor cu Rusia.

Al treilea scenariu ar presupune dezintegrarea Rusiei din interior prin mișcări similare oarecum celor revoluționare, cu toate riscurile implicate în astfel de situații. Realizarea acestui scenariu ar arunca nu doar Rusia ci și lumea întreagă în haos și este greu de anticipat acum în mod coerent setul de efecte ce se poate răsfrânge asupra războiului din Ucraina în eventualitatea în care o asemenea virtualitate s-ar actualiza. Totuși, o mișcare serioasă din interior de contestare a regimului de la Kremlin pare nerealistă dat fiind specificul istoric al Rusiei. În plus, Occidentul nu ar încuraja și nu ar susține posibilitatea unei asemenea evoluții întrucât în acest fel țara din lume cu cel mai mare arsenal nuclear ar fi aruncată de fapt în război civil. Acesta este unul dintre motivele majore pentru care Occidentul s-ar putea chiar decide să se implice activ în evitarea unui astfel de scenariu sumbru, apocaliptic, potențial terminal pentru toți.

În sfârșit, un ultim scenariu major, păstrând în continuare proporțiile simplificării și asumarea unei perspective generale, s-ar putea actualiza prin escaladarea militară din partea Rusiei. Din nefericire, la acest moment, acesta este cel mai plauzibil scenariu pentru Europa și am face o greșeală teribilă dacă am considera că semnalele de alarmă trase în ultima vreme de înalți oficiali occidentali reprezintă doar niște iresponsabile și panicarde luări publice de poziție. Nu, din nefericire, apetitul rus pentru escaladarea militară este unul ce are deja o lungă și consolidată tradiție iar astăzi Rusia pare să fie chiar mai motivată decât cu alte ocazii din trecutul ei istoric de a se răfui cu Occidentul. Acest lucru este destul de evident întrucât Rusia știe foarte bine, la fel cum o știu toți, că războiul nu poate fi continuat de Ucraina fără sprijinul masiv, militar, tehnologic, financiar și politic al lumii occidentale. Pe scurt, astăzi pentru Kremlin o parte esențială a problemei ucrainene nu se află la Kiev ci în marile cancelarii occidentale. Iar ipoteza că Rusia nu poate escalada întrucât este slabă și epuizată de un război de uzură cum este cel purtat în Ucraina este una puerilă și opacă la argumentele istorice. Asta pentru că Rusia nu a ținut niciodată cont de propria slăbiciune internă atunci când a decis în trecut să se clarifice prin război cu dușmanii atât timp cât Kremlinul a considerat că escaladarea militară este justă, necesară și răspunde cerințelor unui război existențial pentru Maica Rusia. Iar războiul de astăzi din Ucraina este și el pentru Rusia unul de tip existențial, ideologii Kremlinului exprimând acest lucru în repetate rânduri. Dar tocmai acest fapt pare astăzi să scape Occidentului căci raționalitatea politică și militară a Vestului nu se suprapune cu modul de a concepe și de a purta război de către Rusia atunci când Kremlinul ajunge să considere că Maica Rusia este încolțită și riscă sucombarea istorică. Deciziile bine cântărite ale strategilor militari occidentali nu sunt compatibile cu imprevizibilitatea și folia rusă. În plus, Kremlinul știe foarte bine că, în eventualitatea unei escaladări militare cu Vestul, lumea occidentală nu își poate garanta pentru sine propria unitate în fața Rusiei. Căci nimeni nu poate garanta păstrarea unei coeziuni de fier a Occidentului în fața unei ipotetice agresiuni ruse atât timp cât interesele individuale ale țărilor membre NATO se pot schimba realmente peste noapte în cazul unui atac major rusesc surpriză.

Acest ultim scenariu ar trebui evitat cel mai mult căci escaladarea nu ar însemna doar încleștare militară, un număr uriaș de victime de ambele părți și pagube materiale la proporții de nesusținut pentru niciuna dintre tabere ci și posibilitatea unei reconfigurări depline a arhitecturii de securitate în Europa cu toate consecințele dramatice ce pot decurge de aici pentru țările mici și slabe. Iar acest scenariu, în cazul în care se va actualiza, nu va îmbrăca pentru Rusia doar forma ideologică a unui război existențial ci va putea resuscita în același timp pentru Kremlin flacăra încă nestinsă a mesianismului rus.

Granițele Rusiei nu se sfârșesc niciunde. Unde încep cele ale Occidentului?

Despre orizontul geografic potențial nesfârșit al frontierelor Rusiei s-a vorbit cândva la Kremlin într-o manieră ostentativă și forțat eclatantă, de tip vădit simbolic, însă, totuși, mesajul politic a fost unul deosebit de limpede. Rusia nu a fost, nu este și nu pare să fie vreodată dispusă să ia doar atât cât i se oferă ci Rusia a luat, ia și va lua întotdeauna atât cât poate ea să ia. Acest tip de viziune, adânc înrădăcinată se pare în mentalul colectiv al celor care au condus Rusia dintotdeauna, dă fiori țărilor mici din vecinătatea Rusiei iar o eventuală escaladare militară de către partea rusă pe fondul războiului din Ucraina ar transforma brusc viitorul micilor țări apropiate geografic de Rusia într-o incertitudine de tip cu adevărat existențial pentru ele.

Iar în contextul simbolic descris problema limitelor geografice ale Occidentului politic și militar capătă o relevanță ultimă. Extinderea NATO către frontierele geografice istorice ale Rusiei a amplificat sentimentul de urgență la Kremlin iar gesturile, de asemenea puternic încărcate simbolic făcute de-a lungul timpului de liderii occidentali cu prilejul extinderii NATO spre Rusia au alertat și el elita conducătoare a Rusiei.

Să luăm, de exemplu, anul 2008. În acel an, la București a făcut o vizită președintele american de atunci George W. Bush. Pe agenda discuțiilor figurau temele internaționale majore de la acel moment, de la discuția privitoare la extinderea NATO către est până la problema consolidării politice și militare a lumii occidentale în ansamblu Președintele României de la acea vreme, Traian Băsescu, a insistat și, în final, a obținut ca înaltul oaspete american să facă, în cadrul vizitei oficiale în România, și o scurtă deplasare pe malul Mării Negre, la Neptun. Una dintre fotografiile oficiale ale vizitei îi surprinde pe cei doi președinți plimbându-se împreună chiar pe nisipul plajei de la Neptun iar în fundal se întinde până la orizont Marea Neagră. Fotografia în sine nu reprezintă decât un element oficial de consemnare a vizitei dar ea prezintă, totuși, un simbolism uriaș. Marea Neagră a fost atunci, la fel ca și acum, limita absolută către est a Occidentului iar președintele Băsescu insistase la acea vreme ca problema generală a situației de securitate la Marea Neagră să devină un element asumat oficial în doctrina militară a NATO. Pentru mulți poziția și solicitarea președintelui român de atunci a fost privită ca un fel de bizarerie tolerabilă în contextul internațional respectiv dar Traian Băsescu este omul care să se preteze la bizarerii și nici nu se înșela și nu exagera cu nimic. Și poate că astăzi, când nave străine sunt lovite în apele teritoriale ale României și când drone explodează în port la Constanța, trebuie să i se recunoască președintelui României de atunci capacitatea cu totul ieșită din comun de viziune politică și militară cu privire la semnificația majoră a securității la Marea Neagră pentru securitatea de principiu a lumii occidentale la una dintre limitele extreme ale teritoriului ei geografic. Occidentul politic și militar, către est, se sfârșește, simbolic vorbind, pe plaja de la Neptun din România, însă nimeni astăzi nu poate anticipa viitorul și nimeni acum nu poate spune cum se va pune problema cu această limită simbolică absolută dacă Rusia se decide să escaladeze.

Nisipurile de la Neptun ca margine simbolică a lumii occidentale

În 2008, la fel ca și acum, nisipurile de la Neptun au reprezentat simbolic marginea fizică absolută a lumii occidentale către est. Între timp, însă, situația de securitate la Marea Neagră s-a deteriorat în mod dramatic iar viziunea politică din anul 2008 a președintelui Traian Băsescu a dobândit astăzi, în sfârșit, importanța pe care aceasta o merita încă de la momentul la care a fost exprimată. Viitorul securității la Marea Neagră este astăzi dominat de incertitudini majore iar în cazul unei escaladări militare din partea Rusiei acest tip de nesiguranță poate deveni, cel puțin pentru unele dintre țările riverane la Marea Neagră, un tip de anxietate politică existențială, o sursă potențială de îndoială majoră cu privire la voința tuturor țărilor membre NATO de a menține frontiera lumii occidentale la Marea Neagră acolo, unde este acum și unde, simbolic, poate fi în continuare reprezentată de nisipurile fine ale plajei de la Neptun.