Marți, despre lume: Psihologia și mitul cunoașterii științifice

Astăzi, în majoritatea țărilor din lume, exercitarea profesiei de psiholog încearcă să pară un soi de îndeletnicire fundamentată științific, reglementată în mod rezonabil și dominată exclusiv de dezideratul umanist al deschiderii față de celălalt.

Realitatea este, însă, mai nuanțată, iar pretențiile psihologilor de a fi recunoscuți drept specialiști într-o cunoaștere autentică, solid întemeiată și pe deplin ancorată în standardele epistemice ale științei moderne trebuie privite și tratate cum grano salis.

Știința adevărată și castelul de nisip al psihologiei

Una dintre icoanele la care se închină cu multă evlavie adepții psihologiei contemporane și pe care o venerează aproape habotnic în calitatea ei de sursă simbolică de validare este credința acestora în caracterul autentic științific al pretinsului progres înregistrat în secolul XX de maldărul de doctrine și teorii acumulat în psihologie.

Astfel, unul dintre fetișurile psihologiei academice, decisiv și revelator pentru rigiditatea dogmei nescrise a profesiei de psiholog, angajează în planul de adâncime exhibarea publică a convingerii că întreaga profesie este posibilă și se exercită ca atare numai și numai întrucât are la bază un corp solid de cunoștințe, testabil și validabil, un set de achiziții epistemice stabil, replicabil, de încredere și utilizabil în mod eficient în eforturile de cunoaștere a psihicului și comportamentului uman.

Până la un punct, acest mod de a forța o astfel de convingere în domeniul psihologiei poate fi unul perfect de înțeles, întrucât apariția și dezvoltarea unei cunoașteri de tip sistematic în domeniul psihologiei au fost posibile tocmai datorită apariției și dezvoltării științelor moderne.

Acel ideal de științificitate specific științelor naturii și forjat pe achizițiile epistemologice ale revoluției științifice nu a fost doar preluat cu un entuziasm debordant și în domeniul vag, fragil, anemic și incert al cunoașterii psihologice, ci a fost și amplificat până aproape de golirea lui de orice fel de substanță.

Așa se face că astăzi cei ce duc mai departe stindardul pozitivist în psihologie continuă să creadă nu doar în legitimitatea utilizării în interiorul propriului lor domeniu a modelului conceptual al științelor naturii, ci și, mai ales, în folosirea pe scară largă a instrumentelor matematice de modelare a planului empiric al cercetării psihologice.

Ca să fie foarte limpede, pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria științei și a epistemologiei, prin pozitivism înțelegem aici în mod exclusiv acel curent din epistemologie apărut în secolul XIX și plasat la temelia științelor naturii ca reper absolut în definirea criteriilor ultime de validare a oricărei cunoașteri științifice, reper ce acordă ipotezei, experimentului și aparatului matematic roluri fundamentale în construcția științei ca atare.

Și tocmai pentru că adepții utilizării modelului epistemologic al științelor naturii în cunoașterea psihologică au preluat în bloc paradigma pozitivistă, pe care aproape au transformat-o într-un soi de mantră derizorie, au fost capabili ulterior să adopte în mod complet iresponsabil și arbitrar un veritabil decret epistemologic simbolic în baza căruia, chipurile, și în psihologie am putea vorbi despre legi ale naturii, legi care se manifestă la nivelul psihismului și comportamentului uman la fel cum vorbim despre legi ale naturii în fizică sau în chimie.

Desigur, în acest plan al cunoașterii psihologice, corifeii de jucărie ai unui pretins pozitivism epistemologic s-au văzut obligați să introducă tot soiul de nuanțe, întrucât unii psihologi, cel puțin, au fost capabili să înțeleagă imediat dificultățile uriașe cu care se confruntă modelul științelor naturii atunci când se încearcă implementarea lui directă în cercetarea psihologică.

Tocmai recunoașterea nevoii de adaptare a modelului epistemologic al științelor naturii la cerințele cunoașterii psihologice a permis în timp salvarea unor aparențe, deși, totuși, au fost indicate clar, fie și în mod indirect, limitele utilizării unei epistemologii tari pentru psihologie.

S-a muncit mult și s-a scris la fel de mult în această direcție tocmai pentru ca șandramaua pretinsei cunoașteri științifice în psihologie să reziste, iar tot acest uriaș efort a fost depus în pofida oricăror critici de bun-simț și în totală opoziție cu argumente absolut evidente și irefutabile.

Psihologia astăzi și maimuțăreala standardelor științifice

Astfel, în ciuda eforturilor oneste ale acelor autori care au contestat posibilitatea obținerii unei cunoașteri despre psihicul și comportamentul uman similară cu acea cunoaștere din științele naturii, psihologia a pornit în secolul trecut, cu un entuziasm debordant, demn de o cauză mai bună, pe calea forțării atingerii unei cunoașteri pretins științifice tocmai prin utilizarea tehnicilor specifice științelor naturii.

Chiar dacă psihologia a cunoscut numeroase alte orientări care au abandonat sau, în unele cazuri, au pus încă de la bun început sub semnul îndoielii legitimitatea utilizării modelului epistemologic specific științelor naturii în psihologie, totuși, tendința generală a fost aceea de a dezvolta cercetarea cantitativă și de a recurge masiv la instrumente matematice în eforturile de a cunoaște psihicul uman.

Iar astăzi încă ne aflăm în interiorul acelui trend pozitivist de forțare a instrumentelor cantitative de studiu, în pofida unui șir enorm de eșecuri și în pofida limitelor epistemice mai mult decât evidente ale abordărilor de tip cantitativ în psihologie.

Dintre toate eșecurile lamentabile ale cercetării de tip cantitativ în psihologie, cel mai evident și dramatic este în perioada actuală, de departe, cel reprezentat de criza replicabilității, o criză ce zguduie din temelii astăzi cercetarea pretins științifică din psihologie și care pune sub semnul îndoielii depline nu doar credibilitatea comunității științifice din domeniu, ci și încrederea publicului larg în posibilitățile psihologiei de a oferi cunoaștere autentică.

Prin cunoaștere autentică, științific validabilă, se înțelege nu doar capacitatea psihologiei de a oferi explicații asupra elementelor de conținut ale psihismului și asupra comportamentului uman în general, ci și, mai ales, capacitatea teoriilor psihologice de a oferi predicții certe cu privire la evoluția viitoare atât a elementelor de conținut din psihismul uman, cât și asupra comportamentului omenesc ca atare.

Și, să recunoaștem, psihologia nu poate îndeplini astfel de standarde epistemice, pretențiile ei în acest sens, atâtea câte există, fiind complet nejustificate.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care astăzi, în lume, a început să se renunțe la serviciile psihologilor în situații profesionale concrete ce presupun, de exemplu, evaluarea unor indivizi cu privire la capacitățile lor de exercitare în condiții de siguranță a unei anumite profesii, întrucât s-a considerat că, atât timp cât psihologii nu pot oferi, și asta doar în cel mai bun caz, decât o fotografie de moment a condiției psihologice a unui anumit individ, fără să poată oferi predicții certe cu privire la evoluția capacităților profesionale în raport cu anumite elemente psihologice individuale actuale, atunci serviciile psihologilor sunt de fapt inutile și aproape complet irelevante.

Cercetarea cantitativă și industria testelor psihologice

Situația cercetării cantitative în psihologie este astăzi una cu adevărat dramatică, iar partea surprinzătoare, dar și ușor comică în același timp, am putea adăuga, este că despre criza replicabilității, de exemplu, abia dacă s-a auzit astăzi în psihologia românească.

La noi predomină încă acel iureș infantil și absurd al cantitativismului și al promovării în pretinsa cercetare științifică din psihologie a unei puzderii de instrumente de testare fără să se țină seama nici de limitele epistemologice ale acestor instrumente și nici de absurdul folosirii lor exclusive în evaluarea individuală de tip psihologic.

Iar partea cu adevărat cea mai tristă este că cei mai mulți psihologi, nu doar cei din România, nu au pregătirea epistemologică necesară nici pentru a sesiza limitele ca atare ale testării în psihologie și nici pentru a înțelege lipsa absolută de relevanță a mecanismelor de conceptualizare cantitativă prezente în marea majoritate a tipurilor de teste psihologice de astăzi.

Toată această uriașă avalanșă de teste psihologice a devenit astăzi similară unei industrii ce comercializează niște produse de slabă valoare, lipsite de relevanța pe care pretind că o au pentru interesele beneficiarului.

Psihologia ca eșec al științelor moderne

Simplificând și rezumând, psihologia se afișează astăzi în fața publicului larg ca o cunoaștere solidă, ca o știință autentică despre psihicul și comportamentul uman, încercând să mențină în continuare nu doar interesul marelui public pentru psihologie în general, ci și, mai ales, încrederea acestuia în cunoașterea psihologică actuală.

În realitate, însă, astăzi, o știință a minții, în sensul unei științe croite după modelul din științele naturii, nu există, așa după cum, de altfel, nu a existat de fapt niciodată și nici nu va exista vreodată în viitor.

Iar acest fapt este adevărat nu pentru că cercetătorii din psihologie ar fi incapabili să atingă idealul epistemic al științelor naturii, ci tocmai ca urmare a specificului obiectului pe care aceștia îl cercetează.

Avansul în cunoașterea psihicului obținut până astăzi este unul modest, limitat, discutabil și, în orice caz, situat foarte departe de așteptările inițiale.

Testarea psihologică nu se poate apropia cu adevărat de ființa omului, întrucât interiorul individului nu se lasă epuizat cognitiv de cifre goale sau de itemi relativi, iar acest fapt devine cu atât mai adevărat cu cât aceste instrumente sunt de fapt utilizate fără a se ține cont de limitele lor în realitate.

Iar aberația cercetării cantitative nu a făcut decât să amplifice haosul și incertitudinea în cercetarea din psihologie.

Nu există legi ale psihismului în sensul în care aceste legi sunt conceptualizabile și validabile epistemic în științele naturii și nu există forme de psihoterapie validabile științific în mod definitiv și complet.

Cu privire la proliferarea necontrolată a formelor de psihoterapie, cum remarca cineva, astăzi în lume nu există nici măcar un singur articol științific credibil care să ateste statutul cu adevărat științific al nici măcar unei singure forme de psihoterapie, în pofida abundenței amețitoare și rizibile ale acestor pretinse tehnici de ameliorare a unor condiții psihologice și comportamentale dezadaptative pentru individ.

Situația descrisă nu echivalează cu clamarea deplinei inutilități a psihologiei, dar o transformă, totuși, în ceva mult mai modest și mai nesigur decât ceea ce pretind că aceasta reprezintă cei ce sunt parte din domeniul ei general profesional.

Psihologia însăși devine un formidabil eșec al științelor moderne.

Știința minții nu există, dar există specialiștii în știința minții

Iar partea cea mai tulburătoare este că, dacă o știință a minții nu există, totuși, iată, există și sunt promovați ca atare pretinșii specialiști în cunoașterea minții.

Suntem în plin teatru absurd, întrucât domeniul general al psihologiei a trăit în toată perioada scurtei sale existențe un veritabil delir sistematic al vagului, delir în care cunoașterea pe care a livrat-o și pe care continuă să o livreze este, în cel mai fericit caz, o cunoaștere aproximativă, contextuală, relativă și, de foarte multe ori, aproape complet subiectivă.

Aici nu avem în vedere existența unor șarlatani sau impostori care, din păcate, abundă și ei în domeniul acesta general al psihologiei, ci pe cea a pretinșilor psihologi autentici, indivizi altfel capabili, onești și dispuși la efort intelectual serios.

Din păcate pentru aceștia, iar în cazul lor chiar nu ar putea fi invocate niciun fel de reproșuri etice, pretențiile pe care le emit cu atât de multă nonșalanță nu pot fi justificate, iar convingerea lor potrivit căreia ei practică o profesie solid ancorată în evidențe de tip științific este o pură iluzie.

Această categorie de psihologi, o spunem din nou, nu trebuie confundată nici cu șarlatanismul în psihologie și nici cu impostura formală din acest domeniu.

Nu, aici vorbim despre acea categorie de psihologi de bună-credință, cultivați și deschiși către un dialog autentic cu epistemologia.

Însă, totuși, chiar și aceștia preferă să rămână ancorați într-un orizont de așteptări profund nerealist cu privire la ceea ce poate cu adevărat să ofere modesta psihologie contemporană ancorată, cât de cât, într-un set minim de standarde epistemologice autentice.

Așa s-a ajuns în situația în care psihologi onești, animați de un ideal de cunoaștere izvorât din idealul general al științelor moderne, confundă de fapt cunoașterea veritabilă, autentic științifică, cu ceea ce au ajuns să aplice în practica lor profesională ca urmare a mimării îndeplinirii unor standarde epistemologice tari, cu totul specifice științelor naturii.

Psihologia nu este știință și nu poate pretinde acest statut cel puțin atât timp cât ea încă nici nu a reușit să-și clarifice cel puțin problemele epistemologice de bază.

Înainte de a vorbi despre metode trebuie să stăpânim cu adevărat acele metode și, înainte de a le aplica, trebuie să definim fără echivoc ce anume cercetăm de fapt.

Acest fenomen bizar al existenței specialiștilor într-o știință care de fapt nu există va continua o vreme să fie prezent atât în plan academic și cultural, cât și la nivelul percepției publicului, însă, mai devreme sau mai târziu, limitele și naufragiul epistemologic al psihologiei contemporane vor ieși în evidență și vor impune de la sine regândirea întregului mod concret în care acest domeniu al psihologiei ar putea să existe atât în spațiul academic, dar și în cel public în general.

Până atunci, însă, apetitul pentru cercetări cantitative, proliferarea iresponsabilă a testelor de tot soiul, producția de teorii nevalidabile și netestabile în mod epistemologic relevant, inventarea de noi tipuri de abordări psihoterapeutice la fel de discutabile și la fel de lipsite de posibilitatea de a fi validate științific în mod real ca și toate formele de psihoterapie de până acum, ei bine, toate acestea vor continua să se manifeste în câmpul cultural general al psihologiei contemporane.

Dar tocmai proliferarea incontrolabilă a acestor fenomene va desăvârși în final lovitura de grație dată psihologiei, întrucât toate aceste pretinse activități de cercetare științifică, mai devreme sau mai târziu și într-un mod oarecum paradoxal, vor deveni tocmai ele însele dovezile care vor confirma lipsa absolută de relevanță științifică autentică a propriului lor demers!

Iar acest lucru se va întâmpla cu certitudine, întrucât toate aceste instrumente de cunoaștere pretins științifică vor rata în continuare, într-un fel sau altul, apropierea în mod autentic de ființa celuilalt și toate, fără excepție, nu vor izbuti să livreze în continuare decât, cel mult, o cunoaștere foarte limitată, aproximativă și în mod radical relativă despre psihismul și comportamentul uman.

Pretențiile psihologiei de a fi considerată știință sunt dublate de altele, mai specifice și care necesită abordări distincte.

Putem aminti aici, de pildă, despre pretențiile psihologiei de a fi inclusă formal într-un câmp al cunoașterii validabil instituțional, plan instituțional ce implică, firește, printre altele, și organizarea ca atare a profesiei de psiholog, dar și, pentru a da un alt exemplu, pretențiile psihologiei clinice de a avea un cuvânt de spus în zona sensibilă a diagnosticului medical.

Despre aceste lucruri, dar și despre problema sănătății mintale a psihologului însuși, așa cum am promis, vom vorbi in materialele următoare.