Connect with us

International

Occidentul, Teheranul și infinita poveste a programului nuclear

Publicat

pe data de

Istoria relațiilor Iranului cu Occidentul, vorbind pe un plan foarte general, a prins un contur de fond relativ constant atât în urma venirii la putere în 1979 a regimului islamic cât și, ulterior, prin inițiativa acestui regim, manifestată fățiș de-a lungul timpului, de a lansa și de a încerca să ducă la bun sfârșit programul nuclear. În linii mari, după ce a devenit mai mult decât evident faptul că Teheranul nu este dispus să renunțe la implementarea programului său nuclear, relațiile Iranului cu Occidentul, în mod special cu europenii, s-au redus la tatonări diplomatice, inițiate preponderent de partea occidentală, tatonări al căror unic scop a fost acela de a tempera în mod semnificativ pretențiile regimului islamic de a implementa un program nuclear propriu. În pofida eforturilor părții occidentale niciodată nu s-a ajuns la un punct comun care să satisfacă atât obiectivele Occidentului, respectiv oprirea programului nuclear iranian, și nici pe cele ale Iranului, respectiv continuarea programului nuclear în condiții de liniștire a temerilor occidentale cu privire la posibilitatea sumbră ca finalitatea eforturilor Teheranului să fie aceea de a produce și de deține în final o armă nucleară.

​Un loc distinct în peisajul raporturilor lumii occidentale cu Iranul, în tot acest context istoric și politic general, a fost ocupat de Statele Unite. În absența unor relații diplomatice oficiale cu Teheranul americanii nu au avut altă opțiune decât aceea de a menține indirect contactul cu regimul iranian, fie în plan strict informal, nu întotdeauna la vedere, fie în plan aparent formal, prin intermediari. Același scop ca cel declarat de europeni a fost asumat și de partea americană, respectiv cerința ca regimul de la Teheran să pună capăt programului nuclear. În urma unor intense și extrem de dificile negocieri rezultatele obținute au fost, practic vorbind, nule iar până de curând, când lucrurile, cum știm, au escaladat militar, partea occidentală a refuzat constant utilizarea forței pentru a determina regimul iranian să renunțe la pretențiile sale nucleare.

 Diego Garcia

 ​În cele din urmă State Unite, împreună cu Israelul, au lansat atacuri asupra infrastructurii militare iraniene iar întreaga situație se află acum în desfășurare, cu rezultate mai mult sau mai puțin relevante și fără perspectiva realistă de a pune capăt escaladării militare. Punctul în care ne aflăm acum va fi analizat puțin mai încolo.

Dincolo însă de ceea ce se pretează la o analiză standard a evoluției situației din teren a apărut, credem, o realitate care transcende orice tip de narativ interpretativ convențional. Aici ne referim în mod direct la un gest fără precedent al Iranului, asumat deplin în cheie militară și operaționalizat complet prin angajarea unei ținte extrem de sensibilă pentru interesele strategice la scară globală ale Statelor Unite. Este vorba despre lansarea de către regimul de la Teheran de vectori balistici cu rază lungă de acțiune asupra bazei militare anglo-americane de la Diego Garcia, bază situată în mijlocul Oceanului Indian.

În plan militar și politic instalațiile și facilitățile de la Diego Garcia au o importanță strategică absolută pentru proiectarea forței Statelor Unite în lume. Locația geografică reprezintă un punct minuscul în imensitatea înfricoșătoare a Oceanului Indian poziția însăși a bazeireprezentând unul dintre polurile izolării de pe planetă. Strategii militari americani au mizat în trecut pe faptul că, dată fiind locația geografică extremă, Diego Garcia poate reprezenta una dintre garanțiile superiorității militare absolute a Americii la scară globală și unul dintre reperele simbolice de putere ce poate fi folosit atât ca mijloc de intimidare și descurajare cât și ca instrument militar cât se poate de concret Pe scurt, locația în sine este protejată tocmai prin inaccesibilitatea ei.

De ce este atât de importantă această locație militară americană? Să facem puțină istorie. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial elita militară americană, generali, amirali, șefi de stat major, a considerat că unul dintre cele mai eficiente instrumente de a proiecta și asigura supremația militară americană la scară globală este acela de a valorifica din punct de vedere militar câteva locații geografice aparent total nesemnificative dar alese în mod strategic și echilibrat la nivelul întregii planete. Astfel, baze americane cum sunt cele din Pacific (Guam, Kwajalein) sau cele din Oceanul Indian (Diego Garcia) sunt plasate în locații geografice izolate sau extrem de izolate încât par lipsite de relevanță militară. Însă tocmai pentru că sunt izolate, și astfel protejate în principiu de orice tip posibil de atac convențional, elita militară americană a decis să le valorifice intensiv alocând pentru aceste baze resurse enorme, militare, logistice, financiare și tehnologice.

În cazul bazei de la Diego Garcia trebuie spus faptul că aceasta îndeplinește pentru aparatul militar american un rol fundamental fiind simultan atât bază militară standard cât și centru logistic cu relevanță deosebită asupra capacității militare americane la scară globală. Pentru a ne face rapid o idee despre importanța covârșitoare a acestei baze americane, pierdută în pustietatea completă și terifiantă a vastității Oceanului Indian, este suficient să amintim aici câteva dintre rolurile majore pe care le joacă dispozitivul militar american de la Diego Garcia. Astfel, aici există atât o bază navală americană standard, ce deservește cele două flote ale Statelor Unite alocate acestei arii geografice extrem de extinse, nave de suprafață dar și submarine nucleare de atac și strategice. De asemenea facilitățile de la Diego Garcia adăpostesc și întregul suport logistic necesar prepoziționării unităților navale americane din vastitatea zonei adiacente Oceanului Indian. Apoi, tot aici, există o bază aeriană americană strategică împreună, de asemenea, cu tot suportul logistic aferent. Mai departe, poate fi amintit tot în acest context și faptul că locația putea fi folosită în trecut și ca pistă de rezervă pentru recuperarea de urgență a navetelor spațiale americane atunci când acestea erau încă în serviciu iar existența acestei facilități poate face locația utilă și relevantă inclusiv astăzi. De asemenea, în planul sistemelor de culegere de informații la scară globală, după cum susțin unii analiști, la Diego Garcia există un centru de tip SOSUS, este vorba despre sistemul global american de supraveghere a sunetelor din mediul submarin, sistem desfășurat la scara întregului ocean planetar, monitorizarea fiind operată cu ajutorul unor balize specifice poziționate în locații cheie. Sistemul s-a dovedit, se pare, deosebit de eficient în timpul Războiul Rece întrucât permitea supravegherea mișcării submarinelor nucleare sovietice de la acea vreme. Tot la Diego Garcia este foarte probabil să existe și facilități tehnice extrem de avansate destinate interceptării la scară globală a telecomunicațiilor. Și nu neapărat în ultimul rând la Diego Garcia există și un centru operativ pentru gestionarea sistemului satelitar de poziționare globală destinat necesităților armatei americane. Aici discutăm despre capacități tehnice militare apte să ofere poziția exactă pe suprafața planetei cu o eroare mai mică de un metru! Iar Iranul a încercat să lovească cu rachete balistice tocmai o astfel de locație, de o însemnătate extremă pentru Statele Unite. Acest fapt în sine este unul de o relevanță deosebită nu doar pentru că depune mărturie despre voința Teheranului de a nu umbla cu jumătăți de măsură ci și pentru că atestă în același timp capacitățile tehnice militare reale ale regimului iranian. Vorbim, se pare, despre utilizarea unor vectori balistici cu capacități de angajare a unor ținte aflate la aproape 4000 kilometri distanță. În același timp, atacul iranian asupra bazei de la Diego Garcia reprezintă și un avertisment extrem de serios pentru Europa.

Advertisement

Tocmai faptul că Iranul a fost capabil de un asemenea gest militar extrem, chiar dacă, așa cum a declarat partea americană, atacul Teheranului nu și-a atins scopul, reprezintă al doilea motiv suprem de îngrijorare pentru Occident după cel legat de continuarea, într-o formă sau alta, a programului nuclear asumat de regimul iranian. Vorbim de acum despre un regim ce pare decis și capabil să lovească fără menajamente și fără concesii, un regim ce nu pare să se lase deloc intimidat de anvergura inamicului în care lovește. Acest lucru a început să dea, și cu siguranță va da și de acum încolo, teribil de mult de gândit analiștilor și decidenților politici și militari occidentali întrucât, cu certitudine, într-o astfel de situație nu mai putem vorbi despre un tip de război pretins asimetric, un război în care superioritatea militară și tehnologică occidentală este asumată din principiu, atât ca factor de descurajare cât și ca instrument operațional concret, iar cealaltă patre se reduce la poziția cuiva care nu face decât să suporte forța militară a celuilalt.

Unde ne aflăm acum și ce urmează?

Într-un rezumat comprehensiv situația actuală privitoare la efectele angajării militare a Statelor Unite împreună cu Israelul împotriva regimului de la Teheran poate fi sintetizată după cum urmează.

​Astfel, din punct de vedere militar, dar și politic, se poate spune cu certitudine că nici măcar un singur obiectiv asumat inițial nu a fost atins. Rgimul islamic nu a fost răsturnat de la putere, chiar dacă liderul său istoric a fost eliminat. Acest regim, în pofida faptului că a fostserios afectat de  escaladarea militară, a reușit totuși să supraviețuiască în pofida determinării americane și, mai ales israeliene, de a-l răsturna de la putere.

​De asemenea, stocurile de uraniu îmbogățit se află în continuare sub controlul Teheraului loviturile militare aeriene fiind total insuficiente pentru gestionarea acestei probleme de către partea occidentală. Mai rău chiar decât atât acum nici nu mai există certitudini, atâtea câte erau, oricum, cu privire la locațiile reale în teren în care acest material nuclear îmbogățit este depozitat fapt ce va îngreuna în viitor și mai mult sarcina punerii lui, într-un fel sau altul, sub control occidental.

​Nu în ultimul rând, mai trebuie sublinitat și faptul că nu există garanții nici în privința stopării reale a programului nuclear  iranian, întrucât operațiunile militare americane și israeliene nu pot oferi prin ele însele certitudinea că toate instalațiile aferente acestui program au fost eliminate și programul nuclear în sine ar fi fost debilitat în mod definitiv.

​În ceea ce privește viitorul obiectivul schimbării regimului de la Teheran va deveni din ce în ce mai greu de atins. Este foarte probabil ca, în ceea ce privește cel puțin planul de răsturnare a regimului, un moment cheie să fi fost deja ratat în mod decisiv. Iar atâta vreme cât regimul islamic se menține la putere devine din ce în ce mai greu de crezut că Teheranul va fi dispus să vină la masa negocierilor. Asfel, șansele obținerii unui acord cu Occidentul au scăzut și mai dramatic după declanșarea ostilităților. La fel ca în cazul situației din Ucraina și în ceea ce privește Iranul se pare că asistăm la apariția unui blocaj complet întrucât niciuna dintre părți nu mai pare dispusă să creadă în viabilitatea negocierilor pentru a închide diferendul.

 

Advertisement

 

 

 

 

 

 

Continuă să citești
Advertisement https://www.youtube.com/channel/UCwxMonu59J-L7etNEigwCnQ
Comentează

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *