1 aprilie 1941 – Masacrul de la Fântâna Albă. Drumul celor 3.000 de români care au crezut în libertate

În primăvara anului 1941, valea Siretului părea să respire o liniște… înșelătoare. Zăpezile se retrăseseră, iar pădurile din nordul Bucovinei își recăpătau culorile. În satele românești, însă, oamenii trăiau sub teroarea ocupației sovietice. Deportările, arestările și zvonurile despre execuții făceau parte din cotidian. În acest climat, o veste a început să circule din om în om: sovieticii ar permite trecerea pașnică a graniței în România.

Zvonul fusese lansat chiar de NKVD, poliția secretă sovietică. Pentru oamenii disperați, însă, părea o șansă reală.

Coloana speranței: peste 3.000 de oameni pornesc spre frontieră

La 1 aprilie 1941, locuitori din Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni și alte sate de pe valea Siretului s-au adunat într-o coloană pașnică. În față purtau un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină. Nu aveau arme. Nu aveau intenții ostile. Aveau doar dorința de a trece în România.

Coloana număra peste 3.000 de persoane: bărbați, femei, bătrâni, copii, chiar și sugari purtați în brațe.

Drumul lor s-a oprit în poiana Varnița, la aproximativ 3 kilometri de graniță.

Poiana Varnița: câteva secunde care au devenit istorie

La marginea poienii, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. Coloana nu s-a oprit. Oamenii credeau că vor fi lăsați să treacă, așa cum se zvonise.

Atunci, mitralierele au început să tragă.

Foc continuu, în plin, asupra unei mulțimi neînarmate. Oamenii au căzut unii peste alții. Cei care au încercat să fugă au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. Pământul umed al poienii s-a transformat într-un câmp al morții.

Numărul exact al victimelor nu a fost stabilit niciodată.
Documentele sovietice vorbesc despre 20–48 de morți.
Martorii locali vorbesc despre 200 până la peste 2.000 de victime.

Adevărul, probabil, se află între aceste extreme, dar nu va fi cunoscut vreodată în totalitate.

Răniții: legați de cai și târâți spre gropile comune

După încetarea focului, supraviețuitorii răniți au fost adunați. Mulți au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte. Acolo au fost aruncați: vii, morți, muribunzi, bătrâni, femei, copii, char și sugari.

Martorii au povestit că timp de două zile și două nopți pământul s-a mișcat peste acele gropi.

NKVD: continuarea masacrului în tăcere

Cei câțiva supraviețuitori considerați „mai norocoși” au fost arestați de NKVD la Hliboca (Adâncata). Acolo au urmat: anchete, torturi și execuții.

Unii au fost duși în cimitirul evreiesc din orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat var.

Puțini au mai apucat să povestească.

Victimele: nume care nu trebuie uitate

Din listele parțiale identificate ulterior, câteva nume rămân mărturie:

– Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț; Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi; Nicolae Corduban;
– Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan;
– Dimca (Trestiana): Petre Jianu, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc;
– Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac;
– Iordănești: Nicolae Halac, Ion Halac, Dumitru Halac, Dumitru Opaiț, Constantin Molnar;
– Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Olga Cobel, Ana Feodoran, Gheorghe Feodoran, Teodor Feodoran, Maftei Gavriliuc, Ion; Pătrăuceanu, Ștefan Pavel, Rafila Pojoga
– Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Acestea sunt doar o parte. Multe nume nu vor fi cunoscute niciodată.

Mărturia unui supraviețuitor

Unul dintre puținii oameni care au scăpat, Gheorghe Mihailiuc (1925–2005), a descris tragedia în cartea sa „Dincolo de cuvintele rostite”. El a numit ceea ce a văzut;„masacru”, „genocid”… „măcel”.

Cuvinte grele, dar singurele care pot cuprinde realitatea acelei zile.

O tragedie ascunsă decenii întregi

Masacrul de la Fântâna Albă a fost ascuns în arhivele sovietice timp de aproape 50 de ani. Supraviețuitorii au tăcut de teamă. Familiile nu au primit niciodată explicații. Pădurea a rămas singurul martor.

Abia după 1990, adevărul a început să iasă la lumină.

Recunoaștere oficială

Parlamentul României a declarat 1 aprilie Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și ale represiunii sovietice din nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia.

Este o zi în care numele celor dispăruți sunt rostite din nou.
O zi în care pădurea nu mai tace.

O lecție pentru generațiile viitoare

Masacrul de la Fântâna Albă nu este doar o pagină de istorie. Este o rană.
Este un avertisment despre ce se poate întâmpla când un regim totalitar decide că viețile oamenilor nu valorează nimic.

1 aprilie 1941 rămâne o zi în care mii de români au pornit spre libertate și au găsit moartea.
… dar memoria lor continuă să trăiască…

***

Galerie Foto- sursa: Internet.