Marți, despre lume: Toamna, școala, începuturi și sfârșituri

Toamna a fost dintotdeauna o perioadă cu semnificații aparte în anul calendaristic, un moment al începuturilor și al deschiderilor, o bornă psihologică purtătoare de energii ascunse și așteptări nedisimulate, atât pe plan individual, cât și pe plan colectiv. Un anotimp miraculos prin capacitatea lui de a pune capăt unor cicluri naturale, dar și, în același timp, prin forța lui de a pregăti viitoarea renaștere a naturii. Dintre momentele relevante ale acestei perioade, desigur, putem consemna începutul noului an școlar și, ulterior, deschiderea noului an universitar.

Școala românească și-a consumat și în acest an momentul de debut al noului ciclu anual pe un fond cenușiu și minimalist, festivitățile fiind, de la an la an, din ce în ce mai șterse, mai anoste, mai previzibile și mai golite de semnificația profundă pe care acestea ar trebui, totuși, să fie capabile să o transmită. Într-un entuziasm mimat și rizibil, pe fondul unor apăsări crescânde în societate, atât ca urmare a degradării situației economice, dar și ca rezultat al lipsei generale de perspectivă pentru noile generații, școala românească s-a urnit din nou din loc și în această toamnă, debutând în noul an cu speranțe din ce în ce mai slabe privind o eventuală revenire a ei și o mult așteptată îmbunătățire a calității absolvenților.

Școala românească între o promisiune infinită și o poveste goală

Cu excepția câtorva insule de normalitate și a unor și mai puține puncte de rezistență la nivel de excelență, școala românească pare astăzi complet incapabilă să producă oameni tineri funcționali social și responsabili atât față de ei înșiși, cât și față de ceilalți. Portretul standard al mentalului unei bune părți din absolvenții de liceu de astăzi din România se reduce la o combinație toxică între analfabetism funcțional, în diverse grade de severitate, absența aproape completă a unor cunoștințe generale și incapacitatea de a le folosi în mod relevant pe cele deja, de bine, de rău, totuși, asimilate, și reprezentări total nerealiste ale tânărului asupra lumii în care tocmai se pregătește să intre ca adult aflat la început de drum în viață. Bine învelit în acest pachet de neajunsuri structurale, tânărul termină un liceu în care nu a asimilat aproape nimic cum ar fi trebuit și care de multe ori chiar i-a insuflat lehamitea față de carte, un liceu aproape pe deplin nefuncțional el însuși și rupt de realitatea socială în care crește adolescentul, dar care, totuși, prin simpla lui absolvire, deschide tânărului calea spre facultate, spre mult râvnitele studii superioare. Și majoritatea dintre acești tineri chiar ajung studenți. Iar aici lucrurile devin și mai dramatice.

Studiile superioare și fantasma diplomei

Astăzi, în România, învățământul superior cunoaște una dintre cele mai ample dezvoltări cantitative din istoria sa. Desigur, după prăbușirea comunismului, extinderea cantitativă a învățământului superior a cunoscut în România momente de avânt excesiv, dar și etape de reflux, însă, oricum, trendul general a fost dezvoltarea cantitativă, de cele mai multe ori aproape pe deplin iresponsabilă și profund periculoasă pe termen lung pentru întreaga societate. Ceea ce știm astăzi în mod sigur este faptul că absolventul de liceu are acum la dispoziție o ofertă extrem de bogată cu privire la posibilitățile de alegere a unei facultăți, învățământul superior transformându-se, încet, dar sigur, într-o morișcă de captat acel curent social doritor de titlul fals nobiliar pe care ți-l poate oferi, chipurile, o diplomă universitară. Mai mult decât atât, proliferarea necontrolată a învățământului superior a produs în România un tip nou de tânăr studios, colecționarul de diplome. Oferta fiind foarte bogată, iar cerințele facultăților românești fiind, eufemistic vorbind, drastic reduse, cu un minim de efort astăzi poți termina oricâte facultăți și oricâte masterate dorești.

Nu este locul aici să dezvoltăm o radiografie completă a situației în care a eșuat astăzi jalnicul învățământ superior din România. Din fericire, există deja autori relevanți care au scris pe subiect cărți întregi, solid documentate și perfect apte să pună degetul pe rană. De la corupția și impostura academică din România în general și până la prăbușirea cercetării științifice românești și de la absența unei perspective de însănătoșire a universităților românești, într-un orizont de timp credibil, până la proliferarea malignă a birocrației de tip academic, nu a mai rămas aproape niciun aspect relevant care să nu fie abordat și scos la lumină în lucrările unor autori români credibili și onești, deja consacrați pe acest subiect și bine cunoscuți celor cu adevărat interesați de temă. Din acest motiv, oricine dorește să se edifice cu privire la teribilul naufragiu istoric al școlii românești o poate face rapid, parcurgând lucrările acestor autori, iar cei cu adevărat interesați de subiect le pot găsi rapid, fiind deja familiarizați cu subiectul.

Deriva școlii ca derivă morală

Însă, totuși, dincolo de regresia halucinantă a școlii superioare românești, dincolo de acest fenomen malign și degradant pentru orice sistem academic, din care perdantă iese întreaga societate și viitorul ei deopotrivă, delabrarea universităților românești a mai adus cu sine un alt fenomen la fel de periculos și la fel de distructiv ca prăbușirea nivelului lor calitativ. Este vorba despre tolerarea, încurajarea și perpetuarea unor obiceiuri devenite, din nefericire, specifice spațiului universitar românesc, obiceiuri și năravuri ce afectează în mod direct nu doar credibilitatea academică, ci și fibra morală a sistemului. Asumarea tacită, dar, totuși, extrem de vizibilă a unor politici academice interne informale bazate pe principiul general și sistematic asumat al închiderii ochilor, acceptarea cu mult prea multă ușurință a imposturii și încurajarea acesteia, dar și tolerarea fenomenului de perpetuare a formelor universitare fără fond, împreună cu reducerea extremă a tuturor standardelor de calitate privitoare la studenți, au transformat marea majoritate a facultăților de astăzi din România în locuri stranii în care nu prea reușești să înțelegi cu adevărat ce se întâmplă și în care procesul de formare academică riscă să fie afectat în mod iremediabil. Iar în astfel de situații, deloc puține astăzi în spațiul academic românesc, nu mai vorbim doar despre dispariția școlii ca atare, căci școală, astăzi în România, nu prea se mai face, ci și despre apariția pe scară largă a impostorului cu aere, a insului precar intelectual și moral, dar guraliv și, la nevoie, agresiv, el însuși un produs perfect al sistemului pe care, după ce devine parte din el, ajunge să-l accepte și să-l perpetueze în continuare.

Joaca de-a facultatea

Din nefericire, deriva instituțiilor academice românești, cel puțin după un anumit punct în parcursul lor istoric de decredibilizare de sine, a mers mână în mână și cu deriva morală a sistemului, ea însăși un efect direct al derivei morale generale a societății românești actuale. Să nu ne facem iluzii, noile vremuri vor inventa și vor impune o altă morală academică, vor propune un alt chip cunoașterii și vor consolida o cu totul altă față a mediului academic, iar toate aceste noi realități nu vor mai avea nimic în comun cu marea tradiție a universității europene. Par să existe toate șansele să asistăm în curând la transformarea spațiului academic într-un aparat social destinat exclusiv să satisfacă nevoi, orgolii, să calmeze susceptibilități și să valideze minți mărunte, captive în țarcul lor mental interior pentru totdeauna, să perpetueze existența formală și fantomatică a propriilor angajați și să amplifice astfel în mod grotesc dimensiunea birocratică, singura capabilă cu adevărat să susțină tot acest proces absurd și periculos de proliferare a sistemului. Iar atâta vreme cât aceste lucruri par posibile, joaca de-a facultatea poate continua nestingherită.

Insule de excelență și viitorul ca dezintegrare de sine

Cercetarea științifică și, implicit, cunoașterea autentică vor reveni în matca lor tradițională, se vor refugia acolo unde au fost încă de la început, de atunci de când umanitatea a simțit nevoia să cunoască realitatea în mod profund și sistematic, vor performa și vor izbândi în micile insule de excelență și se vor consolida permanent doar în interiorul firavelor spații de onestitate intelectuală. Iar aceste insule de excelență vor fi, din fericire, întotdeauna prezente în colectivitățile umane, cu sau fără un sistem academic care să le conțină, căci existența și validarea lor nu depind de niciun fel de sistem birocratic și de niciun fel de construcție instituțională absurdă și fără fond. Singurul element nou față de tradiție va fi, cel mai probabil, cel pe care îl va consolida utilizarea inteligenței artificiale în procesul de cunoaștere autentică, deși aici lucrurile sunt încă relativ incerte. Iar ceilalți, cei ce vor rămâne captivi în sistemul care i-a creat și care îi va susține și în viitor, vor continua să se joace de-a școala, de-a facultatea, de-a cercetarea și de-a doctoratul până când va veni și ziua în care vor începe să se joace și de-a profesia pentru care vor pretinde că s-au pregătit. Iar societatea îi va integra până când ea însăși va risca să se dezintegreze și să sucombe sub presiunea imposturii profesionale, sub povara lipsei de specialiști autentici și sub pericolul extrem la care se va ajunge în mod inevitabil din cauza penuriei de indivizi capabili de responsabilitate și onestitate academică.