Marți, despre lume: Științele moderne și aventura cunoașterii în psihologie

Optimismul născut la sfârșitul secolului XX din succesul răsunător al științelor naturii, în mod deosebit din reușitele extraordinare ale fizicii, a cuprins treptat întreaga arie a cunoașterii științifice și s-a extins, în mod inevitabil, ca o flacără incontrolabilă și dogoritoare a speranței, și asupra acelui segment de științe numite generic de epistemologia germană de secol XIX drept științe ale spiritului. Cum era și firesc, acest entuziasm debordant a învăluit, ca o stranie orbire, inclusiv domeniul academic al psihologiei, pe atunci abia apărut, în sensul unei discipline pretins științifice și de sine stătătoare. Eforturile excepționale ale primilor autori germani care încercat să elibereze cunoașterea de tip psihologic de sub tutela dominatoare a filozofiei și teologiei și care au deschis astfel calea plasării discursului psihologic în afara cadrelor generale ale teoriei clasice a cunoașterii au dat roade, cel puțin în faza de pionierat, cea inițială, astfel încât, la începutul secolului XX, psihologia ocupa deja un loc distinct în domeniul academic devenind una dintre cele mai controversate discipline umaniste cu idealul clar asumat de a deveni o discimpliă științifică. Întregul travaliu intelectual al unui autor de talia lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920), de exemplu, părea să fie încununat cu succes iar psihologia se străduia să lase impresia că își cucerise cu adevărat râvnitul titlu nobiliar de disciplină academică onorabilă, solidă și credibilă.

 Psihologia și joaca de-a matematica

 Din nefericire, acest entuziasm iresponsabil, lipsit aproape în totalitate de temeiuri epistemologice solide, urma să fie treptat redus, aproape până la anihilarea lui completă în cazul anumitor autori, prin eșecurile pe care cunoașterea de tip psihologic, pretins științifică, la început aproape exclusiv teoretică iar, ulterior, și experimentală, începuse să le înregistreze într-o manieră sistematică și aparent de nestăvălit. Această aventură a entuziasmului de tip pozitivist epistemologic a debutat prin asumarea de către autorii ce clamau că produc știință pentru psihologie cu forme sofisticate de conceputalizare, cu veritabile jucării teoretice destinate să prindă sub aripa lor iluzoriu protectoare întregul câmp al vieții psihice și a continuat, cum altfel, cu preluarea instrumentelor cantitative de cercetate a vieții psihice. În acest din urmă caz, încă de la început, am asistat la o maimuțăreală derizorie a unor instrumente de cunoaștere cu adevărat tari și solide în esența lor reală, cum sunt instrumentele de tip matematic, dar aproape în totalitate neaplicabile unui domeniu atât de complicat cum este viața psihică umană.

Ceea ce este cert este faptul că s-a continuat într-un mod excesiv în direcția utilizării instrumentelor matematice, instrumente care permiteau, chipurile, abordarea cantitativă a fenomenolor psihice iar treptat, pe măsură ce fenomenul a luat amploare și a scăpat practic de sub control rațional, au început să apară și alte tipuri de jucării teoretice destinate să surprindă fenomenele psihismului în uman în manifestarea lor pretins cantitativă. Nu au întârziat să apară domenii distincte în cadrul general al cunoașterii psihologice cum sunt cele legate de testarea psihologică sau de măsurarea unor parametrii invocați a fi de tip cantitativ, și asumați ca fiind specifici vieții psihice umane. Însă, totuși, pe măsura trecerii timpului au început să apară îndoieli tot mai pregnante cu privire la viabilitatea epistemologică a cercetării cantitative a psihismului uman iar lucrurile au culminat în cele din urmă în perioadă actuală cu naufragiul deplin al cercetării cantitative în psihologie reprezentat de apariția crizei replicabilității.

Această predilecție pentru importul masiv în cadrul cercetării din psihologie a unor instrumente matematice, robuste și viabile epistemologic dar doar în dimensiunea lor strict matematică, a fost cu atât mai stranie cu cât întemeietorul psihologiei experimentale, însuși părintele acestui domeniu, Wilhelm Wundt, și-a exprimat încă de la bun început îndoiala cu privire la viabilitatea cercetării de tip cantitativ în psihologie prin utilizarea unor instrumente matematice acceptând pentru acestea doar o valabilitate limitată și foarte modestă pentru domeniul general al cercetării psihologice. Este uimitor însuși faptul că cei mai mulți dintre psihologii de astăzi nu par să își cunoască istoria propriului domeniu și probabil că astfel se explică acest avânt infantil și necontrolat din partea lor către preluarea aparatului matematic și transformarea acestuia în unul dintre principalele instrumente de cercetare  utilizate de aceștia în câmpul cunoașterii psihologice. Practic, asistăm la fetișizarea matematicii în foarte multe dintre studiile de psihologie ce clamează faptul că reprezintă cercetări de tip cantitativ. Însă partea și mai îngrijorătoare pentru psihologi nu este dată de insuficienta cunoaștere de către aceștia a trecutului propriului domeniu ci de absența unei cunoașteri corespunzătoare a instrumentelor matematiceși, mai ales, a limitelor acestor instrumente atunci când sunt utilizate pentru a forța de fapt generarea de cunoaștere invocat științifică într-un domeniu atât de complicat și de fragil cum este cel al studierii psihismului uman.

Limitele aplicării matematicii în cunoașterea de tip psihologic

​În pofida scepticismului moderat dar bine justificat al creatorului psihologiei experimentale cu privire la viabilitatea adoptării unei cunoașteri de tip cantitativ despre fenomenele specifice psihismului uman și în pofida reticențelor exprimate de-a lungul timpului și cu privire la transformarea psihologiei într-o cunoaștere de tip categorial, exprimabilă prin concepte pretins universale și aplicabile în cunoașterea psihologică într-o manieră directă și concretă, totuși, această aventură, doar aparent bine întemeiată epistemologic, a continuat iar psihologia a încercat cu disperare să lase treptat impresia că a îmbrăcat haina unei științe respectabile și demnă de încredere. Însă acest deziderat epistemologic nu a fost atins în realitate niciodată de psihologie indiferent cât de încrâncenați sunt și astăzi cei care se agață de idealul de științificitate validat la bază de o cunoaștere de tip matematic.

Deși numărul autorilor care contestă relevanța oricărei cunoașteri de tip cantitativ în psihologie este astăzi în creștere și deși realitatea din domeniul lor de cercetare tinde să le dea acestora dreptate, totuși, voința de  continua în această direcție pare încă de nezdruncinat printre psihologii care desfășoară și pretinse activități de cercetare științifică. Din punct de vedere istoric, însă, în acest context mai trebuie amintit un lucru. Astfel, indiferent de determinarea, demnă de o cauză mai bună, cu care s-a perpetuat în secolul XX proliferarea cercetării de tip cantitativ în psihologie, totuși, încă de la început, cum am văzut, nu doar că au existat autori de mare anvegură intelectuală care și-au declarat scepticismul în acest sens ci au apărut și alții, cel puțin la fel de prestigioși, care au împins acest scepticism în zona unui demers critic extins și solid argumentat. Iar ulterior, acest demers critic fundamental a devenit chiar unul dintre reperele culturale prin care s-a rafinat poziția sceptică generală cu privire la orice fel de pretenție a psihologiei de a deveni vreodată în mod autentic o cunoaștere științifică respectabilă. Printre cele mai percutante și profunde voci critice la adresa aventurii fals științifice a psihologiei în secolul XX a fost și Michel Foucault (1926 – 1984).

​Michel Foucault și fantezia științifică a cunoașterii de tip psihologic

În paralel deci cu agitația bezmetică generată de entuziasmul necontrolat al utilizării instrumentelor matematice în cercetarea psihologică dar și simultan cu adoptarea unei episteme de tip categorial pentru acest domeniu, deci în același timp practic cu aceste evoluții au apărut și autori foarte sceptici cu privire la viabilitatea ultimă a unui tip de demers categorial, asezonat cu instrumente matematice, în cercetarea pshismului uman. Printre aceștia numele lui Michel Foucault este unul dintre cele mai reprezentative. Nu este locul aici să prezentăm, fie și în formă de rezumat, gândirea de ansamblu a acestui autor, însă, totuși, cel puțin secțiunea dedicată de Foucault psihologiei și pretențiilor acesteia de a fi considerată știință, poate fi rezumată în acest context într-o manieră comprehensibilă.

Astfel, ceea ce Foucault reproșează în general demersului invocat științific al cercetării psihologice de tip categorial, cercetare dublată de un aparat matematic, și, mai ales, ceea ce acest autor reproșează modului în care psihologia poate fi folosită ca un instrument cognitiv auxiliar pentru psihiatrie dar și ca un sprijin pentru a ajuta psihiatria să înțeleagă modurile în care se manifestă fenomenele declarate arbitrar de aceasta ca fiind fenomene clinice, poate fi sintetizat după cum urmează.

În primul rând, pentru Foucault, discursul teoretic general al psihologiei, și în mod special cel al psihologiei clinice, nu poate fi utilizat ca fundament pentru depistarea unor fenomene psihice pretins patologice. Așa ceva ar fi pe deplin absurd atâta vreme cât acele stări psihologice asumate în mod arbitrar ca stări clinice nu au la bază o cauză obiectivă, identificabilă. Excepție fac, desigur, maladiile psihice cu etiologie exclusiv organică sau genetică, însă, celelalte stări sunt acceptate ca fiind stări, chipurile, clinice, doar prin decretul arbitrar al comunității psihologilor și nu în baza unei etiologii clar depistabilă prin metodele științifice standard din zona conceptualizării etiologiei de tip medical. În contrast cu această pretenție a psihologiei clinice de a furniza criterii pentru fenomenele psihice pretins maladive, Foucault a arătat în mod argumentat faptul că universul de discurs imanent psihologiei clinice se determină singur pe sine însuși, și face acest lucru în absența oricărui fundament epistemologic solid. Astfel, acest univers de discurs se mișcă în mod exclusiv într-o zonă de conceptualizare a criteriilor în baza cărora, chipurile, ar putea fi identificate stări psihice patologice, adoptată în mod exclusiv arbitrar, artificial și convențional de comunitățile de psihologi. Pe scurt, psihologia, și în mod special psihologia clinică, nu poate oferi vreun temei credibil pentru conceptualizarea psihiatrică a diagnosticului clinic întrucât discursul psihologiei clinice nu oferă o etiologie lipsită de echivoc și testabilă obiectiv.

În al doilea rând, niciun fel de discurs teoretic asumat de psihologia generală și, în subsidiar, de psihologia clinică, nu poate oferi niciodată criterii care să permită distincția completă dintre zona pretins normală a psihismului uman și zona invocat patologică a acestuia. Motivele pentru care lucrurile stau așa sunt mai complicate, însă, unul dintre acestea este dat, afirmă Foucault, de recunoașterea existenței unor stări psihice similare în cazul unor situații psihologice declarate ca fiind apropiate de zona normalității cu cele declarate patologice. În plus, universul de discurs al psihologiei nu poate furniza prin el însuși criterii pentru distincția dintre normal și patologic altele decât cele de tip arbirar sau construite în jurul unor erori logice de raționament cum sunt cercul vicios sau regresul la infinit.

În sfârșit, în al treilea rând, chiar și în situația în care discursul psihologiei ar invoca, de exemplu, ca fundament obiectiv ultim al propriului demers, natura și starea stratului exclusiv biologic al ființei umane, totuși, chiar și așa, teoria psihologică ar rămâne blocată în continuare în capcana propriului pretins fundament întrucât interpretarea stărilor psihice, indiferent de modul cum iau naștere și indiferent de asumarea unui singur criteriu ultim pretins obiectiv, depinde întotdeauna de un context general istoric, cultural, social, politic, de mentalitate etc. Prin urmare, nici în cazul unui discurs de ordine cauzală tare, discurs care să fie centrat exclusiv pe paradigma cauzalității de tip biologic, teoriile psihologiei astfel construite nu ar putea nici acestea vreodată să dezvăluie în mod decisiv și ultim realitatea și conținutul psihismului uman individual.  

Expunerea de mai sus simplifică mult poziția lui Foucault față de psihologia contemporană, însă ea nu pierde din vedere, totuși, esențialul concepției autorului francez. Niciun fel de teorie psihologică nu poate pătrunde în conținutul psihismului individual atâta vreme cât nu recunoaște din start ireductibilitatea originară a individului în raport cu teoria care își propune, chipurile, să-l dezvăluie și astfel să-l cunoască. Putem inventa câte jucării teoretice dorim, întotdeauna va rămâne ceva esențial despre ființa umană neacoperit suficient de niciuna dintre acestea.

Foucault și respingerea cercetării de tip cantitativ în psihologie 

În ceea ce privește acum respingerea de către Foucault a legitimității utilizării instrumentelor cantitative în cercetarea pshismului uman această situație decurge limpede, în mod implicit, din felul în care el respinge în același timp și legitimitatea perspectivei categoriale din cadrul abordării calitative. Căci, atâta vreme cât abordarea calitativă nu reușeșe ea însăși să-și depășească propriul relativism atunci acest tip de abordare exclude din principiu posibilitatea încadrării ei ulterioare într-o abordare cantitativă.

În termeni mai simpli spus, nu poți cuantifica stări psihice care sunt ele însele imposibil de încadrat calitativ în mod riguros și într-o manieră universală, adică valabilă în conținut pentru toți subiecții care le experimentează. De exemplu, concepte cum sunt anxietate, mecanism de apărare, comportament de tip autosabotaj, cum este cazul celor care sunt încadrați la tulburarea de personalitate de tip borderline, sublimare, reacția la traumă etc., pot fi definite, desigur, calitativ prin conținut dar acest conținut este întotdeauna unul strict relativ la subiect. Prin urmare, forțarea unei conceptualizări de tip categorial, deci construcția unui cadru teoretic apt să conțină conceptele psihologice în dimensiunea lor calitativă universală, adică aplicabile tuturor, nu este validă din punct de vedere epistemologic. Pentru ilustrare am ales concepte din domenii diverse ale universului general de discurs al psihologiei tocmai pentru a scoate în evidență incapacitatea acestui tip de discurs de a dezvolta o abordare categorială validă. Iar dacă abordarea calitativă eșuează în relativism atunci conceptele calitative nu pot fi, din principiu, validate cantitativ. Căci relativismul pe fond al conținutului subiectiv al anxietății, de exemplu, deci imposibilitatea de a descrie acest conținut strict subieciv în mod valid categorial, nu permite măsurarea nivelului de anxietate individuală pe o scală valabilă universal din simplul motiv că ceea ce se măsoară cu un etalon abstract și unic, instrumentul matematic, surprinde de fapt conținuturi calitative relative exclusiv la subiect.

Pe scurt, nu se pot cuantifica stări psihice care sunt ele însele relative în conținutul lor calitativ. Iar dacă acest lucru este imposibil atunci aplicarea asupra lor a unui aparat matematic de cuantificare a acestora devine pe deplin absurdă întrucât nu poate fi validată relația dintre unitățile care cuantifică și ceea ce ele pretind că măsoară. Concret, un pretins nivel x de anxietate pentru un anumit subiect nu înseamnă același nivel x pentru alt subiect, chiar în situația în care cercetătorul pretinde că utilizează aceleași criterii de scalare întrucât interpretarea asupra acestor criterii de către subiecții cărora li se aplică o astfel de pretinsă cercetare este întotdeauna, din principiu, strict subiectivă. Altfel, spus, dacă nu știi de fapt ce măsori cu adevărat în raport cu individul atunci, pur și simplu, măsori degeaba și nu faci decât să te joci de-a știința autentică fără ca de fapt să faci cu adevărat acest lucru.

​Viitorul incert al cercetării cantitative în psihologie

​Absurditatea efortului de a transforma cunoașterea psihologică în ceva pretins riguros științific prin utilizarea în cazul psihologiei a unei perspective de tip categorial și dublată de un aparat matematic a început să iasă la iveală în ultimele două decenii într-o manieră din ce în ce mai greu de contestat. Astăzi, bunăoară, există deja cercetători în psihologie care pun la îndoială relevanța tuturor studiilor din cercetarea psihologică dezvoltate cu instrumente cantitative. Motivul principal ține de imposibilitatea clarificării relației dintre aparatul matermatic și ceea ce acesta pretinde de fapt că descrie atunci când încearcă să surprindă elemente ce țin de funcționarea psihismului uman dar sunt și alte cauze de respingere a utilizării matematicii în studiul stărilor psihice, cauze ce țin de motive mult mai subtile și mai complicate și la care psihologul obișnuit nu are acces întrucât, pur și simplu, nu deține o pregătire autentică nici în logică, nici în matematică și nici în epistemologie. Ceea ce este cert este, totuși, faptul că accentul excesiv pus pe utilizarea instrumentelor matematice nu a reușit să producă mult râvnita cunoaștere universală și ultimă despre psihismul uman și nu a dat, practic, rezultatele atât de mult dorite și atât de mult așteptate de susținătorii cercetării cantitative în psihologie. Pe scurt, punctul în care ne aflăm astăzi demonstrează că abordarea de tip cantitativ în cercetarea din psihologie este incapabilă să livreze cunoaștere autentică, certă și ultimă despre psihismul uman.

Rămâne de așteptat în viitor doar momentul când această direcție de cercetare, lipsită în realitate de fundament epistemologic solid, se va stinge de la sine. Căci, cu siguranță, undeva într-un viitor nu prea îndepărtat, uriașul morman de maculatură acumulat prin publicarea studiilor bazate pe cercetări de tip cantitativ în psihologie va fi dat uitării pentru totdeauna.