A crede sau a nu crede și aventura căutării de sine

Despre actul de credință și dificultatea de a spune ceva nou

Despre actul de credință, despre implicațiile trăirilor de natură religioasă, despre fenomenul religios în general, s-a scris mult de-a lungul timpului.

Indiferent de perspectiva adoptată, fie că vorbim despre studiile docte, reci, academice, pe linie istorică sau doctrinară, fie că vorbim despre analizele apropierii strict psihologice sau fenomenologice de fenomenul credinței religioase, în ambele împrejurări bibliotecile lumii sunt pline.

Acesta este unul dintre motivele pentru care este cu adevărat foarte dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, să spui ceva nou și relevant despre modul în care ființa umană se raportează la categoria sacrului.

Au făcut-o atâția alții înainte și au făcut-o atât de extins și de metodic încât orice tip de demers în această direcție riscă să cadă într-un minimalism ambulant.

De aceea, nici nu ne propunem un asemenea scop în cazul de față.

Ceea ce dorim să facem aici este să rezumăm, într-un stil simplificat și degajat, câteva dintre modurile posibile în care omul poate ajunge, sau, dimpotrivă, poate doar avea iluzia că o face, să se apropie prin actul ireductibil al credinței de categoria sacrului.

Tradiția și nașterea actului de credință

Într-un prim sens putem vorbi despre apariția actului de credință religioasă prin preluarea unei tradiții.

Tradiția devine, în acest fel, un element liber acceptat de către conștiința individului care preia în acest mod actul de credință și îl transformă într-o parte din propria ființă. Chiar dacă aici vorbim mai mult despre dimensiunea formală a felului în care se plăsmuiește în sufletul omului credința de tip religios totuși descrierea oferă un tablou coerent și foarte simplificat despre traseul pe care îl poate parcurge actul de credință de la nivelul conștiinței colective a tradiției la nivelul conștiinței individului concret prins în destinul său personal.

Când credința este impusă

Există însă și un mod de a încerca obținerea sau, mai bine spus, forțarea, actului de credință religioasă, mai puțin luminos și mai puțin relevant pentru conștiința individului.

Este vorba despre situațiile în care preluarea tradiției nu reușește să insufle niciun fel de trăire de tip religios în conștiința individului.

Asistăm aici la posibilitatea apariției unor diverse forme de impunere a credinței, prin forțarea preluării unei tradiții de către individ, forme de impunere care reflectă o anumită tendință de control asupra individului și care nu sunt întotdeauna fățișe sau elaborate dar care pot afecta în sens profund negativ individul și care, în anumite situații cel puțin, chiar îi pot provoca o traumă existențială.

În acest caz, trauma existențială, respectiv consecințele interioare ale refuzului unei credințe care nu reușește să se impună de la sine, va fi purtată de individ toată viața iar această povară interioară va genera efecte directe asupra tuturor modurilor posibile de a fi ale individului în lume.

Cert este că orice formă de impunere forțată a credinței întâmpină un refuz existențial la nivelul individului întrucât acesta nu simte niciun fel de obligație interioară nici să preia tradiția și nici să o asimileze interior în mod autentic.

Când credința se naște din interior

Există însă și modul în care trăirea de tip religios, împreună cu actul de credință religioasă ca atare, se nasc de la sine și se manifestă simultan la nivelul conștiinței individului.

Asistăm în astfel de situații la nașterea unei trăiri religioase autentice, care se pretează, cel puțin până la un punct, la o analiză strict psihologică, trăire ce oferă un sens autentic destinului celui care o trăiește în mod direct și prin angajament interior total.

Calea prin care individul poate ajunge la o astfel de trăire, care îl cuprinde cu totul și îi securizează existențial conștiința, poate fi ea însăși amplu analizată dar ceea ce este cert este că la origine ea pornește fie de la un act primar și decisiv, act ce absoarbe în mod autentic și complet individul, fie de la un eveniment al vieții individului, de la o anumită situație de viață care l-a transformat interior în mod radical și care i-a îndreptat privirea interioară, prin apariția în conștiința individului a credinței religioase puternice, către o altfel de realitate, o realitate ascunsă dar tocmai prin acest fapt vizibilă, o realitate care pornește de la lumea de aici dar care trece, totuși, dincolo de ea și care are forța de a atinge un tărâm al certitudinii radical diferit de orice fel de certitudine ce poate fi obținută în lumea de aici.

Acest tip de trăire religioasă autentică a beneficiat în marea cultură europeană de o atenție intensă de-a lungul timpului autorii care au vorbit despre acest fapt nefiind deloc puțini. Să ne gândim, de pildă, doar la doi dintre aceștia, la Rudolf Otto și la Mircea Eliade.

Rudolf Otto și experiența sacrului

Primul a oferit culturii occidentale cea mai amplă și mai adâncă reflecție de tip psihologic asupra actului uman fundamental de a crede într-o realitate care depășește realitatea lumii de aici și a arătat cum tocmai pe temeiul acestui tip de credință pentru individ lumea de aici ajunge să fie validată și să capete sens.

Credinciosul autentic, pentru Otto, se simte copleșit, prin actul credinței, de forța și misterul posibilității altei lumi, o lume care nu doar că face posibilă lumea noastră, cea de aici, dar îi și oferă măreție și o justifică în chip deplin indiferent de îndoielile trecătoare ale credinciosului.

Întreaga gamă de trăiri interioare asociate actului de a crede în ceva de dincolo, într-un sens profund religios, este meticulos analizată de Otto acest autor fiind pesemne al doilea mare psiholog creștin al lumii occidentale după Sfântul Augustin.

Mircea Eliade și sacrul ca element în structura conștiinței

În cazul lui Mircea Eliade asistăm la un cu totul alt tip de analiză, una austeră, rece, abstractă, în mod strict întemeiată în cadrele fenomenologiei timpuriu husserliene.

Pentru Eliade sacrul, după cum mărturisește el însuși, este un element în structura conștiinței umane și nu un stadiu în evoluția acesteia.

Cu alte cuvinte, pentru Mircea Eliade, actul în sine de a crede într-o realitate supraumană nu doar că răspunde unei necesități interioare ultime ci este, în același timp, un element definitoriu al condiției umane ca atare.

A crede sau a nu crede

În cazul lui Rudolf Otto omul poate alege să nu creadă, opțiunea ca atare de a nu crede eliminând, în mod evident, varianta credinței. Iar dacă individul alege, totuși, să creadă, atunci, actul de credință poate fi, pentru Otto cel puțin, înțeles și interpretat în mod complet într-un cadru psihologic pe deplin autosuficient pentru necesitățile oricărui orizont ultim de înțelegere a omului, a lumii și a lucrurilor.

În cazul lui Mircea Eliade omul poate de asemenea să aleagă să nu creadă, asumându-și astfel rolul eroic și tragic al cuiva care decide să-și trăiască viața în lipsa unui orizont ultim transcendent însă, pentru Eliade, opțiunea credinței rămâne în continuare valabilă din principiu dar aceasta nu își manifestă posibilitatea într-un cadru psihologic ci în unul strict fenomenologic atâta vreme cât condițiile apariției credinței sunt sădite în structura conștiinței.

Căutarea de sine ca act de credință

Putem deci opta, în cazul ambilor autori, fie pentru a crede fie pentru nu crede dar posibilitatea existenței unei astfel de opțiuni, de a crede sau, dimpotrivă, de a nu crede, pare să ne fie oferită de la nivelul unui plan mai înalt, un plan situat mult mai sus decât nivelul la care se poate desfășura acceptarea directă a sensului sau refuzul oricărui sens. Iar pentru a ne clarifica opțiunea ultimă cu privire la modul în care suntem dispuși să căutăm un sens în lume și în viețile noastre trebuie să fim dispuși să ne asumăm faptul că această căutare, înainte de a fi una strict religioasă, este, înainte de orice, o căutare de sine.

În final, poate că această disponibilitate de a căuta sensul nu înseamnă nimic altceva decât disponibilitatea pentru o infinită căutare de sine, disponibilitatea pentru o aventură interioară pe care trebuie să ne-o asumăm și să o acceptăm ca atare.