Rusia sau delirul impunității

Atunci când europenii sau americanii, prin liderii lor politici, vorbesc despre Rusia și despre războiul din Ucraina nu putem decât să constatăm obnubilarea profundă a acestor elite politice occidentale, una pe măsura vremurilor pe care le trăim.

De mai bine de patru ani în Europa se desfășoară cel mai sângeros și mai amplu conflict armat de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial încoace.

Înaintea oricărei analize mai ample motivele afișate de Rusia pentru agresiunea militară împotriva Ucrainei pot fi identificate rapid în jurul unui narativ simplu care se reduce, în esența lui ultimă, una vecină cu fragilitatea unui clișeu, la câteva idei aproape complet rudimentare. Dintre acestea putem aminti aici ideea de bază, idee ce pretinde că poate justifica implicarea militară a Moscovei la adresa Ucrainei. Astfel, Kremlinul reproșează lumii occidentale faptul că s-a apropiat prea mult de Maica Rusia, atât politic dar mai ales militar și economic. Iar această stare de lucruri a generat pentru Rusia urgența unei reacții întrucât, cum invocă până la demență unii dintre ideologii Kremlinului, apropierea unui imens bloc militar, politic și economic de leagănul sufletului rus riscă până la urmă să pună în pericol tocmai supraviețuirea acestuia la scara lungă a istoriei. Ca atare, rușii au acționat în modul în care au acționat dintotdeauna atunci când amenințarea a devenit în percepția lor una în mod autentic existențială.

În linii mari și simplificând foarte mult, acesta a fost, este și va fi narativul aflat la baza declanșării de către Rusia a ostilităților militare din Ucraina. Iar tot acest tablou, în care Rusia crede cu tărie în pofida reticenței crescânde a populației față de continuarea războiului actual din Ucraina, reprezintă până la urmă esența unui discurs ce descrie foarte bine modul în care sufletul rus își gândește întemeierea de sine ca popor mesianic în Europa și în lume. Or tocmai acest rol mesianic, asumat de Rusia la scară istorică, este astăzi înțeles și interpretat profund greșit de lumea occidentală. Aici nu ne interesează dacă narativul rusesc este sau nu adevărat în sine, și nici dacă acesta ar putea deveni vreodată adevărat.

Ceea ce ar trebui să prezinte cu adevărat interes este modul în care perceperea realistă a acestui narativ rusesc ar putea ajuta lumea occidentală să sesizeze resorturile autentice care au declanșat războiul din Ucraina de către Rusia.

De asemenea, este foarte posibil ca un efort temeinic din partea Occidentului de a înțelege spaimele rusești atavice să poată contribui la depunerea unor eforturi cu adevărat credibile pentru a găsi soluții plauzibile prin care tragedia imensă a războiului actual din Ucraina să ia sfârșit.

 Slăbirea Rusiei și iluziile Occidentului

​Agresiunea armată declanșată de Rusia împotriva Ucrainei în 2022 a forțat Occidentul să gândească o strategie combinată, politică, militară și economică, pentru a descuraja atât perpetuarea acestui tip de comportament dar și pentru a asigura șanse cât mai mari Ucrainei de a rezista în fața Kremlinului.

Această strategie nu a fost și nu este nici acum una perfect elaborată și perfect structurată însă, totuși, ea poate fi rezumată, în liniile sale de forță, într-un mod simplu și transparent.

​Astfel, prima urgență a Occidentului a fost, cum era și firesc, asigurarea unui sprijin constant și relevant pentru Ucraina. Acest sprijin a vizat mai multe planuri însă, de departe, în mod obvios, cel mai important a fost cel militar. Din acest punct de vedere, spre ușurarea noastră, Occidentul a reușit. Căci astăzi Ucraina este capabilă să reziste Rusiei, cel puțin atâta vreme cât ostilitățile rămân la nivelul actual de angajament operațional din partea Kremlinului. În același timp sprijinul militar constant oferit Ucrainei a transformat armata ucraineană în cea mai puternică armată din Europa de astăzi. Și totuși. Sprijinul militar occidental nu a părut niciodată capabil să asigure stoparea agresiunii din partea Rusiei și, cu atât mai puțin, victoria Ucrainei.

​O a doua linie de angajament occidental a vizat încercarea de a pune presiune pe Rusia printr-un regim draconic de sancțiuni. Acestea au venit în valuri și, din păcate, cum știm acum, deși au avut un impact semnificativ asupra economiei Federației Ruse totuși, regimul de sancțiuni la adresa Rusiei nu a izbutit să încetinească în mod relevant și decisiv operațional mașina rusă de război în Ucraina.

Despre semnificația și impactul sancțiunilor impuse Rusiei pot fi spuse câteva lucruri.

În primul rând narativul utilizării sancțiunilor împotriva Rusiei a fost specios și perdant pentru Occident încă de la început. Dar acest adevăr incontestabil nu va fi recunoscut niciodată în mod oficial de către elitele politice din marile cancelarii ale lumii occidentale. Pentru liderii occidentali aplicarea de sancțiuni Rusiei a fost o formă uluitoare de a se amăgi pe ei înșiși pentru că niciun politician occidental sănătos la minte nu a dorit vreodată cu adevărat prăbușirea societății ruse prin efectele generate de regimul impus de sancțiuni. Iar scenariul adoptat de Occident potrivit căruia rușii se vor opri atunci când economia Rusiei se va prăbuși a fost, este, și va întotdeauna unul inept și iresponsabil Ce om politic occidental întreg la cap și-ar putea dori vreodată delabrarea societății ruse, sau chiar, in extremis, plonjarea în război civil și sucombarea statului rus în condițiile în care Rusia deține, cum știm cu toții, cel mai puternic arsenal nuclear din istoria umană?

​În al doilea rând, impunerea de sancțiuni Rusiei și speranța de a o determina să acționeze rațional reprezintă în același timp nu doar o iluzie colosală ci și o formă de negare a unei realități istorice irefutabile. Ce crezi că poți obține sugrumând economic un popor care în trecut a preferat să-și ardă din temelii propria capitală decât să o abandoneze intactă în mânile dușmanului? Și ce noimă are să arunci în lipsuri și foame  milioane de oameni dintr-un popor care a luptat cândva până la ultimul om pentru a apăra o grămadă de ruine fumegânde în timpul ultimului răboi mondial? Aici discutăm despre fapte istorice reale și, mai ales, despre relevanța ultimă a capacității de sacrificiu a unei națiuni, chiar dacă acest tip de sacrificiu este pentru noi unul complet absurd pe fond.

Tocmai acest tip de sacrificiu de sine, ceva cu totul specific Rusiei, și tocmai disponibilitatea ei de a demoniza permanent niște eterni dușmani mai degrabă inventați decât reali a produs în mod constant vecinilor Rusiei un coșmar din care nici acum nu își pot reveni.

Delirul mesianismului rus a generat în istorie pentru toate popoarele care au avut vreodată frontieră cu Rusia drame infinite și fundături blocate în resentimente și teamă față de Rusia. Căci răul imens făcut de Rusia de-a lungul istoriei popoarelor mici din Europa Centrală și de Est nu poate fi pus la îndoială. Aceste popoare, inclusiv România, au simțit în mod direct pe pielea lor nebunia rusă și tocmai de aceea știu de ce este capabilă Rusia. Și tocmai pentru că știu foarte bine aceste lucruri elitele politice din țările Europei de Est nu au avut niciodată încredere în eficiența regimului de sancțiuni impus astăzi Rusiei de lumea occidentală.

​Nici sancțiunile și nici sprijinul militar acordat Ucrainei nu au condus, din păcate, la rezultatele dorite de Occident. Astfel, astăzi sfârșitul războiului din Ucraina reprezintă un deziderat lipsit de orice orizont credibil de timp. Așa s-a născut ultima mare gogoriță a Occidentului, ideea de a se negocia cu Rusia. Faptul în sine, rizibil și utopic, cum știe, oricum, toată lumea, a oferit Kremlinului un prilej excelent de a ridiculiza atât mica și mult prea agitata Europă cât și fratele mai mare de peste ocean devenit astăzi negustor de tranzacții politice dubioase și descalificante.

Evident, negocierile cu Rusia nu vor duce niciodată niciunde. Căci rușii nu negociază niciodată nimic cu nimeni. Chiar dacă astăzi unii istorici se încăpățânează încă să creadă în deschiderea reală a Rusiei de a purta negocieri, totuși, niciodată nu va trebui să confundăm târgul bazat pe înșelăciune și minciună, un târg capabil să distrugă sistematic națiuni întregi, cu negocierile politice autentice fundamentate pe reguli și respect reciproc. Nu, rușii nu negociază pentru că nici nu știu și nici nu pot să facă acest lucru. Ceea ce se poate întâmpla în acest plan se va rezuma, cel mult, la vreo nouă învoială suspectă cu americanii, peste capul tuturor, nu doar al europenilor, dar cam atât și nimic mai mult. Rușii știu doar să bată cu pumnul în masă. Iar aceste pretinse negocieri de pace, cum s-a tot repetat de atâtea ori până acum, nu vor face decât să ofere Rusiei un răgaz pentru a relua ostilitățile dar și pentru a sugruma și mai mult orice fel de opoziție internă cu aceeași impunitate și cu același cinism cu care a declanșat și continuă agresiunea împotriva Ucrainei.

Pacea și fantasma menținerii ordinii actuale în Europa

​Impasul actual este, pentru toată lumea, unul cu adevărat colosal și, din nefericire pentru puzderia de popoare mărunte ale Europei de astăzi, se pare că lucrurile nu se vor putea tranșa, la scara timpului istoric,decât prin crearea condițiilor apariției unei noi mari etape istorice atât pentru Europa cât si pentru Rusia.

Nimeni nu poate spune acum când va începe această nouă mare etapă istorică și nici ce contur va avea aceasta.

Tot ceea ce putem ști în mod sigur acum este că astăzi nu există soluții diplomatice viabile în raport cu pretențiile Rusiei. Iar acest fapt în sine blochează, pur și simplu, totul.

În alți termeni spus, Rusia dorește de fapt, și nici nu s-a ascuns să recunoască acest lucru, revizuirea completă a ordinii actuale politice și de securitate din Europa.

Din nefericire pentru noi, acest deziderat al Kremlinului nu este ancorat în limitele mărunte ale unor calcule politice relativ benigne făcute de actuala elită politică rusă ci își are temeiul în adâncul sufletului rus. Granițele Rusiei nu se sfârșesc nicăieri, spunea recent, aparent glumind, actualul țar de la Kremlin.

Acest crez profund al Moscovei, asumat tacit și integral, poate împinge Rusia spre escaladare și spre amplificarea nebuniei pe care a declanșat-o prin invadarea Ucrainei.

Căci în istorie Rusia nu s-a mulțumit niciodată cu nenorociri mici, cum spune undeva Cioran, în una dintre cele mai profunde analize care s-au scris vreodată despre mesianismul ortodox rus.

Tocmai în acest fapt constă nebunia Kremlinului, refuzul de a abandona credința în mesianismul rus și perpetuarea unei mentalități care poate accepta, într-un final, chiar și absurditatea deplină a războiului perpetuu. Iar pentru a merge mai departe în această direcție Rusia își afișează propria impunitate la scara istoriei, trăiește și se hrănește, pur și simplu, cu delirul impunității, refuzând să legitimeze orice alt tip de discurs care ar putea pune vreodată la îndoială adevărul și valoarea propriului narativ.

Până la urmă, asumarea impunității la scara istoriei asigură Rusiei iluzia dreptului la delir și perpetuarea fantasmei mesianismului istoric împreună cu posibilitatea de a inventa pemanent dușmani împotrivă cărora Rusia, nici nu mai încape vorbă, se va simți întotdeauna obligată să se apere.

Din păcate, acest tip de delir înseamnă deja astăzi sute de mii de morți de ambele părți, generații întregi traumatizate în mod ireversibil și distrugeri materiale de proporții năucitoare. Iar întrebarea la care va trebui în curând să răspundem cu toții nu va fi nici cum să ajutăm în continuare Ucraina și nici cum să recalibrăm temeiul pretinselor negocieri cu Rusia. Căci Rusia a fost și este pregătită să plătească orice preț pentru a menține viu în continuare atât narativul mesianismului propriu cât și pe cel al existenței eternilor ei dușmani.

Chestiunea la care deja trebuie să ne gândim cu toții este dacă Occidentul este pregătit cu adevărat pentru etapa în care susținerea Ucrainei va deveni, din păcate, complet irelevantă iar negocierile cu Rusia își vor arăta în chip manifest și definitiv atât inutilitatea cât și absurditatea lor deplină.

Înțelege oare Occidentul cu ce fel de inamic va trebui, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte în mod real, adică în acel fel în care suferința va fi cea mai mare pentru ambele părți?