Trauma nu dispare odată cu stingerea girofarurilor. Cine are grijă de cei care au grijă de noi?

Valul de accidente mortale din ultimele zile readuce în atenție presiunea psihologică uriașă asupra echipajelor care ajung primele la fața locului.

România traversează o perioadă marcată de tragedii rutiere și intervenții cu impact emoțional extrem.

Ieri, pe DN 6, șapte persoane și-au pierdut viața într-un singur accident.

Luni, Ștefan Codreanu, salvator în cadrul Secției de Pompieri Zărnești- ISU Brașov, a fost chemat la o intervenție unde a descoperit că victima decedată era chiar fiica lui de 14 ani.

Sunt momente care depășesc orice scenariu de pregătire profesională. Sunt momente care cer o întrebare esențială:

Cine are grijă de cei care au grijă de noi?

Se fac evaluări psihologice după astfel de intervenții?

În mod oficial, pompierii, paramedicii și polițiștii beneficiază de evaluări psihologice periodice și pot solicita sprijin specializat.

În practică însă, mulți recunosc că:

– evaluările sunt rare sau formale,

– nu există suficient personal psihologic pentru numărul de intervenții,

– cultura organizațională încă pune presiune pe ideea de „rezistență”,

– mulți evită să ceară ajutor de teamă să nu fie percepuți ca „slabi”.

În situații extreme — accidente cu victime multiple, copii decedați, colegi răniți — ar trebui activate proceduri de debriefing psihologic imediat după intervenție.

În unele locuri se întâmplă, în altele nu.

Cazul pompierului Ștefan Codreanu este emblematic: colegii lui de la ISU Brașov au transmis un mesaj de solidaritate profundă, recunoscând că „nu există misiune mai cruntă decât aceea în care ajungi la locul intervenției și nu mai poți face nimic pentru propriul copil”.

Impactul pe termen lung: trauma nu dispare odată cu stingerea girofarurilor

Intervențiile cu victime decedate, mai ales copii, lasă urme adânci.

Specialiștii în sănătate mintală vorbesc despre:

– stres post‑traumatic,

– hipervigilență,

– insomnii,

– coșmaruri recurente,

– vinovăție, chiar și atunci când nu există nicio responsabilitate reală,

– amorțire emoțională, ca mecanism de protecție.

Aceste efecte pot apărea la zile, luni sau chiar ani după eveniment, iar în lipsa unui sistem de sprijin real, trauma se cronicizează.

Adicțiile ca boli profesionale: o realitate ignorată

Există o corelație clară între expunerea repetată la traume și:

– consum excesiv de alcool,

– dependență de nicotină sau analgezice,

– comportamente de risc.

Nu pentru că salvatorii sunt „slabi”, ci pentru că nu au unde descărca presiunea.

În unele țări, aceste adicții sunt recunoscute ca boli profesionale. În România, discuția abia începe…

Cazuri care au lăsat urme adânci în rândul salvatorilor

– Colectiv: pompierii care au intrat în clubul în flăcări au fost marcați pe viață.

– Crevedia: explozii în lanț, colegi răniți, oameni arși — o intervenție care a lăsat traume profunde.

– DN 6: șapte morți într-un singur accident.

– Pompierul care și-a găsit fiica decedată: o tragedie care depășește orice scenariu de pregătire.

– Copii înecați, incendii în locuințe, colegi pierduți: intervenții care nu ajung în știri, dar rămân în mintea celor care le-au trăit.

Sunt antrenați pentru astfel de situații — dar unele depășesc orice pregătire

Pompierii, polițiștii și paramedicii sunt instruiți să gestioneze situații critice, dar există limite umane.

Antrenamentul ajută la proceduri, nu la durere.

Avem nevoie de o discuție națională despre sănătatea psihologică a salvatorilor

Accidentele din ultimele zile nu sunt doar statistici. Sunt tragedii care lovesc familii, comunități și — prea des ignorat — pe cei care intervin primii.

E timpul ca România să discute deschis despre:

– nevoia de psihologi specializați în fiecare inspectorat,

– debriefing obligatoriu după intervenții grave,

– programe reale de prevenire a burnout‑ului,

– recunoașterea traumelor ca risc profesional,

– protejarea celor care ne protejează.

...pentru că, dincolo de uniformă, SUNT OAMENI!