Cosmin Neidoni s-a născut în 8 martie 1975 la Timișoara. A absolvit Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universității de Vest din Timişoara în anul 2002. În ultimul an de studenție a fost bursier Erasmus al Universității din Köln. A urmat studii în ştiințe politice în cadrul Şcolii Masterale Jean Monnet cu o teză de absolvire despre problematica Războiului Rece. Scrie și publică în română și germană. Din 2016 este prezent în antologia de fragmente și aforisme a autorilor de limbă germană. În 2018 a prefațat un studiu de artă fotografică „Territorien des Selbst” al Academiei de Artă din Klagenfurt. A tradus și prefațat în limba română cartea autorului elvețian Adrian Morgenstern „199”. Din 2017 este contributor al platformei jurnalistice Republica.ro, iar din anul 2020 al platformei literare citestema.ro.
Adrian Păcurar: Cosmin, înainte de a începe scurta noastră şuetă vesperală pe marginea ultimei tale cărți aş vrea să-mi spui ceva despre cărțile pe care le-ai publicat până acum, cărți de eseistică şi poezie care au apărut cu o constanță demnă de invidiat. Spre deosebire de cele anterioare ultima ta carte, Surâsul fetelor din Dublin, este o carte de literatură pură, ca să spunem așa, un roman. Înainte de a ne vorbi despre roman spune-ne mai întâi cum simți că au fost receptate cărțile pe care le-ai scris și publicat până acum.
Cosmin Neidoni: Mă bucură și mă onorează întrebarea ta. Orice autor, indiferent de piața de carte în perimetrul căreia se manifestă, are de răspuns unor provocări. Între altele, aceea de găsi o editură, nu una oarecare, ci una serioasă, cu suficientă vizibilitate, apoi provocarea de a-și găsi un public receptiv, un public care se constituie ca nucleu aflat într-o lentă și permanentă expansiune. Ultimele patru cărți, din cele şapte publicate până acum, s-au bucurat, spre încântarea mea, de o mai mare vizibilitate, reușind să ajungă la cititorii care au dezvoltat, în timp, un soi de fidelitate în raport cu scrierile mele. Este nevoie de timp, de consecvență, de o combustie care să alimenteze apetitul creativ, dar mai ales de răbdare. Receptările bloggerilor și ale criticilor mi-au fost favorabile. Își au și ele importanța lor, nu atât în validarea cărților, cât mai ales în creșterea vizibiltății auctoriale. Pe lângă asta, este nevoie și de abilitatea de a-ți găsi propriile formule de marketing, acelea care ți se potrivesc ție ca autor și cărților pe care le scrii. În ce mă privește, nu am, din păcate, suficient timp pentru a mă ocupa de promovare.
Adrian Păcurar: Revenind acum la noua ta carte, la roman, de ce crezi că s-a petrecut în cazul tău această trecere, această schimbare de registru în privința formei de expresie? Căci, fără îndoială, romanul impune un alt tip de discurs la nivelul expresiei estetice şi determină moduri de receptare a emoției estetice, moduri ce se pot naște din absorția subiectivă a scriiturii, radical diferite față modurile de receptare estetică specifice eseului.
Cosmin Neidoni: În orizontul scriiturii eseistice m-am simțit confortabil asta și grație faptului că am citit în mod predominant eseu și pentru că mă simt atras de speculația de tip ideatic. Am simțit, însă, nevoia de a extinde zona locuibilă a expresiei și mi-am mutat instrumentarul scriitoricesc pe teritoriul prozei, al romanului. De ce am facut asta? Din dorința de a experimenta felul în care fragmentele realității imediate, pot fi captate de realitatea discursivă a textului. În eseu primează suplețea ideilor și a conceptelor, plonjonul în metafizic și apelul la un anume tip de erudiție, pe câtă vreme în zona romanului accentul cade pe evenimențial, pe dimensiunea imanențelor și pe talentul de a le surprinde palpitul în câmpul semantic al cuvintelor obișnuite. În ambele cazuri am acordat o atenție deosebită esteticului și am speculat atent felul în care sonoritatea cuvintelor, unele mlădioase, altele abrazive, pot contribui la potențarea unei ambianțe emoționale.
Adrian Păcurar: Cosmin, am să te rog acum să ne spui câteva lucruri despre romanul tău. Știu că ai fost plecat o perioadă in Irlanda. Ce a însemnat acest lucru pentru tine în plan cultural? Ai putea spune că ai trăit în Dublin un timp special, un timp care a născut în tine acest impuls de a scrie un roman? Vorbește-ne puțin despre asta, vorbește-ne puțin despre cum ai ajuns să faci literatură…scriind despre fetele din Dublin!!
Cosmin Neidoni: Experiența trăită în Dublin, la întâlnirea cu cititorii români din Irlanda, la hotarul dintre ani, 2019-2020, s-a constituit ca punct de plecare al scrierii cărții. Interacțiunea mea bucuroasă cu oamenii de acolo m-a determinat, altfel zicând, să pun la adăpost de uzura timpului, trăirile avute. Așadar, Surâsul fetelor din Dublin are un eșafodaj real cu mici inserții de elemente ficționale. L-am conceput ca pe un roman reflexiv, punând lupa pe felul în care evenimentele trăite au reverberat în zona conștiinței și a reveriei. Personajele cărții au existat și există în realitate doar numele acestora, din dorința de a le proteja identitatea, am ales să fie altele Povestea este spusă din perspectiva unui personaj narator care, metaforic spus, plimbă cititorul prin întreaga poveste. Privind dintr-o perspectivă puțin mai largă, romanul pe care l-am scris poate fi înțeles ca o meditație despre prietenie și iubire spusă prin intermediul unei povești cu un final nu tocmai previzibil. Nu vreau să fac mai multe dezvăluiri.
Adrian Păcurar: Să revenim puțin la chestiunea schimbării registrului de exprimare estetică. Am să te rog să dezvolți puțin acest subiect. Nu cumva romanul poate fi asumat și ca un eseu pus în scenă, ca un eseu desfășurat estetic sub forma scriiturii de tip romanesc?
Cosmin Neidoni: Îmi place întrebarea. Perspectiva romanului asumat ca eseu este, din unghiul din care privesc, una cât se poate de legitimă. Mi se potrivește, este similară mulajului perfect al unei mănuși de catifea. Nu sunt atras nici de abstracția pură a limbajului filosofic, dar nici de discursul narativ cantonat exclusiv în evenimențialitate. Îmi place îmbinarea dintre reflexivitate și descriptivitate atunci când ambele sunt așezate în registrul estetic. Speculația ideatică sau desfășurarea epică fără dublajul înalt el exigenței stilistice mă lasă rece. Narațiunea fără rațiune este textualism pur, este un joc al ingeniozității de limbaj care, indiferent de spectaculozitate, rămâne un mecanism în vid. Eseurile mele au un pronunțat dozaj epic, iar romanul meu are în alcătuirea lui numeroase fragmente eseistice. Îl am ca model pe Alain de Botton. Romanele lui conțin veritabile pagini de eseu, iar eseurile scrise de el au și o frumoasă dimensiune epică. Așadar, pentru a rezuma: îmi place să privesc romanul ca pe o punere în scenă a unui eseu, ca pe o distilare de elemente ideatice așezate în orizont epic.
Adrian Păcurar: Este mai puternic romanul decât eseul ca forță de transmitere a emoției estetice? Cum simți tu acest lucru? Care dintre cele două registre de exprimare te-a ajutat și ridicat interior cel mai mult? Vorbește-ne puțin și despre aceste lucruri.
Cosmin Neidoni: Prin definiția lui, romanul are o combustie emoțională mai mare decât eseul. Miza romanului nu este în primul rând ideea, ci emoția, așadar când citești un roman ai legitima așteptare de a găsi în subsidiarul realității discursve un minim palpit emoțional. În ce mă privește, dat fiind că sunt un tip predominant reflexiv, mă simt ca peștele în apă în zona eseului, dar am și momente de melancolie și atunci prefer poezia sau epicul. Cum spuneam, mă atrage melanjul dintre idee și emoție. Fiecare registru își are propriul specific. Eseul îți ordonează ideile abstracte, îți cosmotizează haosul inerent al înțelegerilor fragmentare, îți satisface nevoia de plonjon metafizic în timp ce romanul îți limpezește mai degrabă imanențele. Orice mare roman respectă o convenție subiacent asumată, aceea de a revela fragilitatea, frumosul și tragismul condiției umane. Nu vreau spun că romanul meu este mare, ci doar că în mod asumat spre asta tind, să spun cât mai captivant povestea ipostazelor omului cu toate unduirile lui sufletești.
Adrian Păcurar: Vorbind acum în plan concret vreau să te întreb dacă vei avea în viitor, atunci când situația o va permite, o lansare a cărții tale și la Arad?
Cosmin Neidoni: Am avut o lansare în cadrul LibFest care s-a desfășurat, date fiind restricțiile pandemiei, în regim online. Nu am deocamdată prevăzute alte lansări, dar m-aș bucura, atunci când situația va fi convenabilă, să am o întâlnire și cu cititorii din Timișoara și Arad, apoi, cum am facut de obicei, am lansat și în Brașov, București, Lugoj.
Adrian Păcurar: Aş vrea acum să schimbăm puțin registrul și să plasăm dialogul nostru pe un plan cultural mai larg. Amândoi suntem din Timișoara și aș vrea să vorbim puțin despre acest oraș pe care amândoi îl iubim atât de mult. Mai precis, să vorbim puțin despre momentul când Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană în 2023. Să sperăm cel puțin că nu va mai interveni nimic până atunci care să pună iarăşi în discuţie o eventuală amânare a momentului. Îmi aduc aminte că ai fost foarte entuziasmat când Timișoara a fost aleasă să devină Capitală Culturală Europeană. Aș vrea să dezvolți puțin acest subiect și să ne spui mai întâi cum vezi tu această șansă istorică pe care Timișoara, pe merit, și-a câștigat-o.
Cosmin Neidoni: Este, într-adevăr, o șansă istorică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Timișoara câștigă un plus de vizibilitate pe harta culturală europeană. Însă distincția nu are doar o relevanță în planul culturii. Dincolo de proiectele culturale care vor fi derulate pe parcursul întregului an 2023, vor exista, prin ricoșeu, beneficii de ordin economic și social. Acest titlu este o validare la scară largă a multiculturalismului cu o tradiție de aproape 300 de ani. Prin distincția oferită, trebuie spus limpede, nu este recunoscută cultura orașului în sensul în care am subsuma noțiunii de cultură valorile literare și artistice, ci felul în care mixajul etnic și axiologic a produs la scara comunității efecte civilizatorii. Timișoara, prin multiculturalitatea ei, are capacitatea de a reproduce la scară mică valorile constitutive ale marelui spațiu comunitar. În viziunea mea asta înseamnă o celebrare la nivel cultural a unității în diversitate. Tradus în cuvinte simple acest oraș a făcut dovada, prin oamenii care îl locuiesc, că știe să respecte valorile aproapelui. Lumea în care trăim este mai bogată în proporție directă cu capacitatea noastră de a fructifica bogățiile diversității. Cam așa văd eu, rezumând în câteva cuvinte, șansa istorică a Timişoarei în anul 2023.
Adrian Păcurar: Are ceva de oferit astăzi Timișoara in plan literar? Întrebarea mea vizează mai ales situația tinerilor căci, după cum vedem, se publică destul de mult. Însă nu aș vrea să-mi dai un răspuns aplicat sau punctual. Mai degrabă aș prefera un răspuns apt să surprindă din punctul tău de vedere atmosfera culturală actuală din Timișoara. Așadar, Cosmin, se întâmplă sau nu miracole culturale astăzi în Timișoara noastră dragă? Sau totul se reduce la prestația lipsită de substanță a grupurilor literare, a bisericuțelor și orgoliilor mărunte ?
Cosmin Neidoni: Da, în plan literar, Timișoara are ceva de oferit, mizând mai mult pe literatura tânără care lăstărește acum, mizând adică pe acei oameni care scriu și gândesc liber, care nu simt nevoia să-și valideze talentul și identitatea prin apartenența la vreo gașcă literară. Oamenii, așa-ziși „de cultură” sunt orgolioși, pozează în oameni de mare ispravă, dar dimensiunea lor culturală este una pigmee. Eu nu am sentimentul, auzindu-i vorbind, că aș asista la o developare în forță a unor mari idei. Sunt și câteva excepții notabile, dar ele nu dau tonul majorității. Cultura, referindu-mă în primul rând la literatură, nu a produs nimic major. Herta Müller este singurul nume de talie internațională, nume care, însă, nu prea are nimic în comun cu orașul în care a studiat. Este mare tocmai în pofida oricărui spirit de gașcă al culturii noastre locale. Când intri în zona angrenajelor tribale ale culturii minore trebuie să ai un stomac puternic, trebuie să renunți la nobilitate, devenind ipocrit, pentru că intri într-un malaxor toxic al oamenilor care vor să fie mari cu orice preț. Spunând toate acestea, nu vreau să se înțeleagă că m-aș poziționa eu în prima linie. Nici vorbă. Eu alerg pe culoarul meu, de unul singur, fără să simt nevoia să mă iau la întrecere cu cineva. Știu ce am de făcut. Miza scrisului nu este dată de râvna unor aprecieri conjuncturale. Miza este, vorba lui Noica, dialogul cu departele.
Adrian Păcurar: Înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Da, la noi există obiceiul grafomanilor guralivi de a accesa nişe mediatice cu pretenţii culturale şi de a-şi rostogoli bavardajul peste un public care, de obicei, este un public minuscul şi incert. Revenind, Cosmin, îmi aduc aminte cu plăcere de lungile noastre drumeții pe crestele Retezatului și știu că aproape de fiecare dată când treceam acolo sus prin momentele cele mai neplăcute de pe traseu, fie când eram fugăriți de dulăii stânelor de sub creastă fie când eram făcuți leoarcă până la piele de ploi aproape mitice, întotdeauna scurte dar torențiale și căzute din senin, obișnuiam să te tachinez cu câte o întrebare prăpăstioasă, la fel cum erau acele hăuri pustii din buza crestei muntelui, o întrebare ce cădea peste tine din același senin din care se năștea şi ploaia. Acum, desigur, nu suntem nici pe creasta Retezatului și nici nu ne deranjează vreun potop. Dar, totuși, nu îmi pot reprima impulsul de a te întreba foarte abrupt dacă scrisul și publicatul în general mai pot însemna ceva astăzi? Căci acum lumea este sufocată de prea multe griji iar cultural vorbind, în pofida uriașei cantități de informații în care cu toții ne bălăcim zi de zi, părem mai degrabă să ne îndreptăm spre un soi de obscurantism de tip nou, facilitat și întreținut de delirul digital. Spune-ne cum vezi aceste lucruri, spune-ne mai întâi ce au însemnat scrisul și publicatul pentru tine apoi vorbește-ne puțin despre aceste două lucruri pe un plan mai general.
Cosmin Neidoni: Da, lumea este sufocată de griji zilnice, de temeri. Nu sunt nici eu scutit de așa ceva, dar îmi caut compania, de tip donquijotesc, a celor care întrezăresc frumusețea altor realități. A trăi frumos nu înseamană a credita răul sufocant al lumii, ci binele ei mântuitor. Pentru mine cititul și scrisul înseamnă mult, pentru că, prin intermediul lor, îmi trăiesc solaritatea propriilor singurătăți. Nu scriu pentru a schimba lumea ci mă încăpățânez să nu fiu schimbat de lumea în care trăiesc. Scrisul înseamnă comunicare, înseamnă dialog și, în același timp, efortul de a pune ceva la adăpost de moarte. Mărturisesc cu toată onestitatea că dacă nu aș avea copii, dacă nu aș avea bucuria pe care mi-o dau cărțile, cele cititte în primul rând, apoi cele scrise, mi-aș denunța în mod public puținătatea vieții. Aș avea sentimentul că zbaterea mea ar fi perfect asimilabilă unei psihologii sisifice și absurdului pe care aceasta o generează. Adică m-aș afla în treabă absorbit de neantul fără noimă al unor activități repetitive. Așa măcar îmi dau iluzia unui salt într-o ordine supraordonată nimicului. Mi-e dor de drumețiile noastre pe crestele înalte ale potecilor de munte. Am un sentiment cioranian, de Coastă a Boacii, când hoinărim și taifăsuim ore în șir chiar și atunci când ne prinde ploaia.
Adrian Păcurar: Vorbește-ne puțin acum despre proiectele tale viitoare. La ce lucrezi acum? Ai în această perioadă cărți noi în pregătire?
Cosmin Neidoni: Acum vreau să duc la bun sfârșit un proiect mai vechi, acela de a termina un eseu amplu despre transcendență în filosofia lui Lucian Blaga. Sunt în tratative cu o editură și sper să îl public anul acesta pânâ în vară. Din aprilie mă voi apuca de o nouă carte de dialoguri cu doi dintre companionii mei dragi, preotul și poetul Cristian Muntean și criticul literar Nina Corcinschi ale căror viziuni despre literatură, lume și viață le găsesc captivante. În altă ordine de idei, lucrez la schița unui nou roman, fac însemnnări și notițe pe care urmează apoi, în funcție de timp, să le dezvolt. Ca proiect comun, al nostru, de mult mă bate gândul să-ți propun să pornim un dialog. După cum vezi, imi place mult ipostaza dialogică. În felul acesta încerc să-mi trăiesc vocația maieutică și, în același timp, să încorporez ideea că cel mai frumos mod de desfășurare a gândirii de tip filosofic rămâne dialogul.
Adrian Păcurar: Dacă ți s-ar cere să transmiți un mesaj cititorilor tăi, care nu sunt puțini întrucât știu că la toate lansările tale incintele erau pline, care ar fi acel mesaj? Și, pe un plan mai larg, acum, pe finalul dialogului nostru, ce simți că ai vrea să transmiți unui public interesat în general de fenomenul cultural?
Cosmin Neidoni: În primul rând se cuvine să le mulțumesc cititorilor mei că, pe lângă atât de multe cărți pe care piața le pune la dispoziție, se apleacă cu interes și asupra cărților mele. Le doresc tuturor cititorilor să aibă parte de cât mai multe lecturi revelatoare și de compania oamenilor buni și inteligenți. Ce simt? Simt că nu mai este timp pentru altceva în afară de frumos, răul, atunci când își face apariția în orizontul nostru de viață, vine, de cele mai multe ori, cu o lecție subsidiară. Cultura şi literatura articulează răul nu pentru a-l multiplica, ci pentru a-i revela dimensiunile edificatoare. Sper să am înțelepciunea de a transmite prin intermediul cărților mele, chiar și într-o mică parte, palpitul seducător și sinuos al vieții, bucuria trăirii în ambianța ideilor frumos articulate și exigența terapeutică a serenității. Îmi place condiția discipolatului permanent. Sunt discipolul oricărui om, indiferent de zeul pe care îl venerează, care are să mă învețe ceva. Permite-mi să închei parafrazând un gând al lui Noica: cultura este un mod, poate cel mai frumos, de trăire a omenescului.
