„Tu știai asta?” este, de obicei, o întrebare care apare pe buzele noastre ca un gest reflex, atunci când povestim ceva de care grupul nostru nu a auzit sau poate auzise mai demult, dar a uitat. Este și un îndemn să căutăm, să adunăm informații pentru ceea ce eu una consider un proces care ține toată viața: educația, cu forma ei cea mai specială, autoeducația.
De când mă știu, să tot fie vreo 42 de ani, am cerut cărți, pus întrebări, urmărit filme, documentare, mers la Teatru și Filarmonică. M-au pasionat mereu : Arheologia, Arhitectura și Antropologia- „Triplul A”, cum îi zic eu. Am considerat că acestea sunt interconectate cu tot ceea ce mișcă și, cumva, am cercetat mereu, am căutat. Cu toții suntem, de fapt, mici exploratori, indiferent de vârstă.
În această rubrică, aș vrea să povestim așa cum am face-o într-o mică și cochetă cafenea de pe centrul Aradului, așa cum o făceau înaintașii noștrii pe străzile Aradului la început de secol XX.
Dacă ne cunoaștem istoria locală și nu numai, și învățăm din ea, nu suntem condamnați să o repetăm.
Să ne luăm porția de cultură pentru a ne imuniza împotriva ignoranței, a ne asigura că, prin forțele proprii și prin construirea pas cu pas, cărămidă cu cărămidă a educației noastre, devenim ceea ce suntem: UNICI, EDUCAȚI și CETĂȚENI RESPONSABILI ai urbei.
Prima „pastilă de cunoaștere” este un fragment dintr-o carte la modă, în trend cum s-ar zice, scrisă de unul dintre cei care au o voce puternică în literatura contemporană: Yuval Noah Harari. Astfel, frunzărind, luând filă cu filă, am descoperit lucruri minunate, unele le știam, altele le uitasem. M-am gândit să vi le împărtășesc, să descoperim acest univers frumos al informației la îndemână și, totuși, uneori, atât de departe.
În cartea sa ,,21 de lecții pentru secolul XXI”, Harari povestește, la un moment dat, de cum a apărut expresia atât de îndrăgită de cei mici și uneori chiar și de noi, aștia mai mari, „Hocus –pocus”:
„Toate poveștile care ne oferă însemnătate și identitate sunt fictive, dar oamenii trebuie să creadă în ele. Așadar , cum faci ca povestea să pară reală? În mod evident , este motivul pentru care oamenii vor să creadă povestea, dar cum ajung să o creadă cu adevărat? Cu mii de ani în urmă, preoții și șamanii descoperiseră deja răspunsul: ritualurile. Ritualul este un act magic ce face abstractul concret și fictivul real. Esența ritualului este vraja magică «Hocus-pocus, X este Y»”-Y. N. Harari, capitolul 20.
În perioada creștină preotul în cadrul liturghiei lua o bucată de pâine și un pahar de vin și proclama că pâinea este trupul lui Hristos, vinul este sângele lui Hristos, iar dacă mâncau pâinea și beau vinul, credincioșii se uneau cu Hristos. Credința este un act magic pentru că magia de a găsi relația cu Divinitatea se face doar atunci când ,,performăm” niște ritualuri: rugăciuni, mătănii, conversații directe cu Dumnezeu. Având în vedere faptul că limba vorbită în perioada creștinismului vechi era limba latină, limba veche a religiei, dreptului și secretelor vieții, preotul ridica bucata de pâine și spunea : ,,Hoc est corpus!” — „Acesta este trupul!”-trupul lui Hristos. În mintea celor neștiutori de carte, care nu vorbeau latina, „Hoc est corpus!” a devenit ,,Hocus-pocus!” și, astfel, pentru secolele care au urmat, a rămas puternica vrajă adesea întâlnită în poveștile copilăriei noastre, vraja care transforma un broscoi într-un prinț sau o trăsură în dovleac.
Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa!
Tu știai asta?
MLP
Foarte simpatica poveste! Mai vrem 🙂